Ploua afara… Intotdeauna mi-a placut foarte mult ploaia. Are ceva tragic si romantic in ea, ceva ce imi aminteste de curat (probabil mirosul ei) si care ma umple de adrenalina.

Imi place sa visez si sa creez atunci cand ploua. Dor imi e de apa din mine, cea cu valuri care se izbeau de stancile realitatii din jurul meu.

Amestec de realism matematic si albastru visator sunt. Si tie iti place de mine tocmai pentru asta. Aproape la fel de albastru visator ca ochii tai. Probabil de aceea ma iubesti. Pentru ca albastrul pe care il regasesti in mine iti aduce aminte de tine! Esti egoist iubitul meu, dar nu stiu cum faci tu, ca oricat ai incerca sa scapi de mine uneori, eu tot in tine sunt…albastra si tinzand spre infinit.

Cand suntem amandoi si tu uiti de tine, imi mangai fata si esti atent la orice detaliu legat de trasaturile mele…aproape intangibil tu ma atingi, cu sufletul tau deschis atunci mai mult ca niciodata. Si taci… Iar eu nu stiu de multe ori la ce te gandesti tu. Daca as fi un gand din mintea ta, as vrea sa fiu gandul de dimineata, primul, cel inconstient, oricare ar fi el, chiar si unul banal care isi spune ca e timpul sa te ridici din pat.

Astazi sunt mai indragostita ca niciodata si vreau sa fiu atat de egoista incat amploarea acestui sentiment sa il pastrez pentru mine insami…

Anunțuri