Picaturi

Aproape perfecte in imperfectiunea lor, picaturile, de orice fel ar fi ele, imi inspira infinitate. Cum tind ele intotdeauna catre pamant, atrase inevitabil de gravitatie si oricat ar incerca sa se impotriveasca sunt neputincioase…sau prea mici (nu insignifiante) pentru a face ceva. Daca as fi o picatura, as vrea oare sa ma impotrivesc atractiei inevitabile pe care o manifesti asupra mea? Sau sunt deja o picatura…inca una, printre atatea altele din viata ta?!

In fiecare zi cand trec spre serviciu, observ pret de cateva secunde acelasi balcon, dintr-un bloc oarecare de pe Strada Vederii. Ani intregi am trecut pe acea strada si nu am VAZUT nimic pe Strada Vederii si acum am inceput, in sfarsit, sa vad. In aparenta un balcon oarecare, cu termopane albe, la parterul blocului. Intamplarea face sa fie la parter pentru ca eu sa pot vedea in spatele perdelutelor, evident albe.

In fiecare dimineata privesc si vad o pace pe care o emana lucrurile din apartamentul acela si ma gandesc ca mi-ar placea enorm sa fiu eu acolo, cu florile mele de camp, uscate care stau in cani de pamant, cu funiile mele de usturoi si ceapa care atarna de un cui langa usa de la balcon, cu cuptorul meu cu microunde care nu merge niciodata la ora aia, cu tabloul meu pastoral de pe perete si dulapurile mele albe si rustice. Ma gandesc cateodata oare cine o sa acolo. Evident, o femeie..si uite asa incep eu sa imi fac scenarii in minte despre persoana care locuieste acolo, ce simte, ce vede ea in fiecare zi, ce aude, ce stie sau nu stie, ce traieste, ce emotii o incearca in fiecare zi cand intra in balconul ei ic si cochet si cand nu stie ca o straina trece in fiecare dimineata pe acolo pentru a-si incarca bateriile privind in interiorul ei …APROAPE intim de ceva vreme. Dar ma trezesc dupa aceea, si imi dau seama ca eu nu as putea sa stau foarte mult in acel loc, sa traiesc in acea armonie prea mult timp. M-as plictisi!

Ma plictisesc cam repede si poate asta este defectul meu cel mai mare. Nu am stiut niciodata sa astept atat de mult incat sa treaca momentele de plictiseala si sa vad ce urmeaza dupa…poate din siguranta ca DUPA  inseamna NIMIC?

Mi-a venit o idee astazi, in aceleasi momente de singuratate in drum spre serviciu, momente in care pot sa vorbesc cu mine insami fara sa fiu deranjata de nimeni si de nimic, ca intr-o sfera in care ma misc si nu aud nimic din jurul meu. Nu m-am putut hotari niciodata daca imi place mai mult muntele sau marea. In casa am niste scoici si niste melci de mare, la care de fiecare data cand ma uit, imi aduc aminte ce trista sunt eu pentru ca nu pot vedea marea ori de cate ori as vrea. Iar cand ajung la munte ma simt cea mai fericita. Am gasit solutia sa le imbin: o sa imi creez un colt al meu in care scoicile si melcii o sa fie amestecate cu conuri si crengute mici de brad…imi fac micul meu colt de rai in care sa ma pot refugia, cu privirea cel putin, ori de cate ori vreau sa evadez.

Iar cand am avut ideea asta minunata m-am simtit pentru cateva minute implinita…si nu vreau sa ma gandesc ca altcineva a avut-o inaintea mea.

My soul colour for the day is RAINY, like your eyes sometimes…and especially today!