Al doilea exercitiu de imaginatie:

ploaie…torentiala afara…calda, de vara. Tu, nu privesti ploaia, tu esti geamul insusi care este lovit de picaturile reci, din ce in ce mai dese, nebune sa te simta aproape, disperate in micimea lor ca cu cat sunt mai mici cu atat pot fi mai putin aproape.

Una…indrazneata, nebuna de-a dreptul ce sa mai, se incumeta sa mearga mai departe decat toate celelalte care te-au lovit vreodata cu umezeala lor fada. Una, aproape rotunda, dar nu tocmai, pentru a fi imperfecta, transparenta, dar nu tocmai, pentru a lasa urme pe geamul tau, una calda, dar nu tocmai, pentru ca la urma urmei vine tot din zapada din cer, una se incumeta sa traga dare umede pe geam..inconstiente , in directii haotice, dar nu tocmai…una care isi creeaza fagas singura pe geamul ala curat, se opreste la un moment dat, parca s-ar opri, dar nu vrea, parca ar cadea, dar nu e momentul, parca ar merge mai departe dar ii e frica de necunoscut…Totusi continua, dar nu in traseu drept. Nu poate niciodata sa aiba un traseu drept, desi drumul drept este cea mai scurta cale catre atingerea tintei(asa am invatat la scoala). Pe masura ce inainteaza devine mai curajoasa…

Tu esti tot acolo, iar picatura aia tot te atinge si iti lasa urme ca sa nu uiti ca este acolo, si ca oricat ar fi de mica…

The rest is still unwrittenme and you..to imperfect matches...almost seing the trees through it..but not really right?

Anunțuri