Despre valuri

Citesc o carte a Virginiei Woolf. Se cheama „Valurile”. Daca nu ai nervi destul de tari, putere maxima de concentrare si abilitatea de a-ti pune instantaneu ordine in ganduri si in carte pe masura ce citesti, NU o recomand. Sau eventual cu un pix si niste hartie langa tine pentru notite.

Ideea este alta, insa. Faptul ca noi oamenii DEVENIM putin cate putin prin valurile care trec peste noi. Pot sa tin minte perfect data, uneori chiar orele cand au trecut peste mine niste valuri care m-au format. N-as putea niciodata sa uit sentimentele si starile afective din acele momente.Memoria mea afectiva a atins cote alarmante destul de des incat sa pot afirma acum: sunt ceea ce simt, nu ceea ce fac! Si destul de des fac ceea ce simt…

Ce sunt valurile?

Sunt obstacole peste care treci. Sau nu. Dar care lasa amprente asupra ta.

Daca ar fi sa ma iau dupa cartea pe care o scriu, as spune ca am avut nici mai mult, nici mai putin de 21. Privind dintr-o alta perspectiva, insa, probabil ca importante cu adevarat au fost vreo 5 sau 6. M-am inecat putin uneori, am ajuns la mal epuizata doar ca sa ma arunc pe urma din nou in valurile mele.

Ma intreb uneori de unde puterea de a ma tot arunca in ele stiind ca nu ma duc sa caut comori. Nici sa ma sinucid prin inec nu vreau. Nici marea nu o iubesc atat de mult incat de 28 de ani (sau mai mult) sa tot razbat prin ape sarate.

Apreciez cu adevarat pastravii. Ei inoata intotdeauna impotriva curentului. Exact asa ca mine!

Publicitate

28!

Am asteptat sa vina. Un an intreg m-am pregatit! Daca ma intreba cineva „Care cred eu ca este efectiv varstea mea?” as fi raspuns fara ezitare: 28! Chiar daca aveam 15 sau 20 sau 27, etc. O sa se intample ceva extrem de bun!

Asa, cu ce m-am rasfatat?

– cu cele mai frumoase cadouri

– m-am simtit iubita

– m-am simtit speciala

– Doamne Doamne mi-a dat cei mai pufosi nori albi si fauritori de forme de basm in mintea mea

– am simtit, la propriu, ce inseamna moartea

– …si viata

A fost momentul meu de trecere catre altceva. De acum pur si simplu STIU ca totul va fi diferit!

Happy B-day to me!

„Cum esti tu cand esti egoista?”

Etichete

evolutie spirituala, to be or not to be mean

Tough question. Bine, pe langa faptul ca a fost una din fazele alea care ai impresia ca se intampla doar in filme…sau in desene animate, in care a prima vedere intrebarea ti se pare foarte logica si usoara si deschizi gura sa zici ceva; pe urma iti dai seama ca de fapt nu ai ce sa raspunzi, pentru ca NU stii, si inchizi gura la loc ganditoare si un pic incruntata pentru ca iti dai seama ca tu nu stii cum e? Vi s-a intamplat vreodata?

Cum e sa nu stii si sa nu simti sa faci rautati gratuite? E bine sa fii egoist sau nu? E bine sa tii CU ORICE PRET de ceea ce vrei tu, de ce iti place tie, de tine, tine si iar tine, fara sa te gandesti la altii? Sau sa te imparti in bucatele? Sau sa ITI PESE?

Probabil ca, la fel ca in toate cazurile, adevarul este undeva la mijloc si trebuie in permanenta sa gasesti echilibrul ala intre A DA  si A CERE.

Din pacate constat dezamagita doua lucruri:

1. oamenii fac din ce in ce mai multe rautati gratuite fata de ceilalti. Si se mai simt si bine facand asta; au asa o satisfactie malefica in priviri, au un zambet trufas asa ca „nah, ia uite-l p-asta cum sufera, asa merita!” De ce merita? De ce sa faci unui om rau? De ce sa te bucuri de raul altuia?

si 2. in lumea asta exista clar, un prea mare dezechilibru intre ce ofera si ceea ce cer oamenii. Adica mai toti au pretentia sa dai, dar fara sa dea, sa ceara fara sa ai dreptul sa ceri.

Parerea mea de „maestru zen” este ca de fapt cei rai si rautaciosi au ramas undeva foarte la baza evolutiei lor spirituale. Nu reusesc sa treaca dincolo de material, nu reusesc sa gaseasca drumul catre ei insisi.Sunt unii care nu vor sa fie acolo si se chinuie; pe ei e bine sa ii ajutam. Sunt cate unii carora chiar le place asta. Sa-i lasam acolo, zic! Exista oameni care nu trebuie salvati! Nu poti fi Maica Tereza pentru toti!

Isn’t that just fucking wrong? Huh?

Intrebarile pescarusului

Etichete

Eric Bach, Jonathan Livingston

Cine nu a citit povestea pescarusului Jonathan Livingston ar face bine sa o citeasca. Alaturi de Micul print si inca vreo alte 5 sau 6 eu zic ca este un must have literar, educational si social.

Acasa invatam sa ne purtam frumos si mai exista Manualul bunelor maniere, la scoala (eventual) ne invata sa stim cate ceva din mai multe. Despre viata nu prea ne invata nimeni. Despre oameni iarasi nu ne invata nimeni. Ne invatam singuri, ne invata viata in sine. Dar daca ar fi sa avem niste manuale de viata, eu cred ca lista ar trebui sa includa cel putin aceste doua carti.

Acelasi autor, insa, spunea asa, ca intrebarile cele mai dificile sunt 4:

1. Cand te-ai nascut? (When were you born)

2. Unde esti acasa? (Where is home)

3. Unde te indrepti? (Where are you going)

4. Ce faci? (What are you doing)

Si sa urmarim cum, adresandu-ne singuri sau celor din jurul nostru, aceste intrebari, raspunsurile se schimba. E ca si cand intrebi oamenii mai des: Ce vrei sa te faci cand vei fi mare? Eu un altfel de ” Care este visul tau?” – la care oamenii au incetat de mult sa mai raspunda. Sa ISI mai raspunda.

Poate nu ar fi rau sa ne mai luam un pic de timp din cand in cand sa ne raspundem. Poate ne-am rataci mai rar. Poate am spera mai des. Poate am ajunge mai repede la destinatie. Exact ca pescarusul Jonathan Livingston!

Voi ce ati raspunde la cele 4 intrebari?

GO WITH THE FLOW!

Etichete

daruire, despre vocatie, devenire

Rar am DAT ceva cuiva. De multe ori am DARUIT ceva cuiva. De cele mai multe ori, m-am DARUIT  pe mine insami. Intotdeauna AM FACUT ASTA PENTRU CA AM VRUT.

Cand am petrecut timp cu oameni, cand am zambit, cand am plans, cand am suferit, cand am provocat placere, cand am beneficiat de ea, intotdeauna a 100% din mine. Nu pot si pace sa fac lucrurile cu jumatati de masura. Ori e pana la capat, ori nu e deloc.

Nu imi plac lucrurile neterminate. Nu imi place incertitudinea. Nu imi plac raspunsurile cu jumatate de gura. Nici jumatatile de taceri. Cu atat mai mult jumatatile de oameni. Cum pot oamenii sa se ofere pe jumate? Adica, cum vine asta, ma ofer, dar doar inima nu si mintea, sau invers, doar mintea, doar partea rationala din mine, restul pastrez.

BULLSHIT! Nimeni nu se poate desparti de sine, nu esti un sambure de ceva cu 2 jumatati separabile; daca vrei, e ceva de genul siamezilor. Aaaa, ca ai vrea ca lucrurile sa stea in felul asta, atunci e altceva.

Dar guess what, nu poti. Si mai e o chestiune foarte delicata frate! Sa recunosti ca nu poti; sa recunosti in fata ta, sa ai curajul asta de a admite ca NU ESTI ATOTPUTERNIC! Cateodata mai trebuie sa mai lasi si fraiele din mana si sa GO WITH THE FLOW!

Spun pe bune – daca ai persoana potrivita langa tine, nu are ce sa ti se intample rau daca te lasi dus de val.

Ok, cum recunoastem persoana potrivita pentru o astfel de nebunie de neinchipuit?

1. Intelege ideea de a te darui. In intregime. Fara a CERE nimic in schimb. (oricum va veni de la sine)

2. Este foarte curajos/curajoasa…si puternic (a). Destul incat sa te sustina.

3. Te simti acasa cu acea persoana. Nu conteaza ca va tachinati din cand in cand sau ca sunt momente in care parca nu ajungi la sufletul celuilalt. Intr-un fel sau altul iti rgasesti drumul spre „casa”

4. DEVII – DEVINE. Celalalt evolueaza, DEVINE, se transforma in ceva mai bun. Iar tu DEVII pentru ca stii ca asta este menirea ta aici. Si esti fericit (a)!

Lucrurile potrivite – oameni potriviti

Etichete

lectii de viata, momente potrivite, zen state of spirit

Intotdeauna am primit oamenii potriviti la momentul potrivit. Cumva, metafizic, imi place sa cred ca echilibrul meu interior si legatura aceea indefinibila cu Universul este pe calea cea buna.

Citeam o fraza recent de genul: „When the master is ready, the student will appear. When the student is ready, the master will appear”. Cred ca profesorul este viata, iar elevul suntem fiecare dintre noi. Pornind de la lucrurile mici si simple, ca de exemplu:

– imi pica in mana carti despre care nu am auzit, dar care au in mesaj perfect pentru momentul meu

– vad, accidental, reclame la filme care de asemenea au un mesaj menit sa ma invete ceva, sa imi puna o intrebare

– ma intalnesc cu oameni pe care nu i-am mai vazut sau auzit de mult doar pentru ca „it’s meant to be”, e facut sa ne intalnim in acele momente pentru a primi sau pentru a darui o lectie

Totul, absolut totul in viata noastra este rezultatul parcursului nostru. Nimic nu se intampla doar ASA.  Trebuie doar sa fim atenti la ele si sa invatam din ceea ce ni se intampla…altfel, ce rost mai are?

Cred ca este momentul sa spun „MULTUMESC!”. Pentru tot! Vietii. Si mie insami.

3 movies, 3 stories

Etichete

Goya's Ghosts, Little Ashes, The Bridges of Madison County

Daca weekendul trecut a fost unul bibliofil, acesta a fost unul cinefil.

Intotdeauna am zis ca daca e sa se intample lucrurile, se vor intampla de la sine. Probabil ca acum sunt in una din acele perioade cand vin la mine diverse chestii, exact cele potrivite. Asa ca:

1. Little Ashes (cu Robert Pattison)

Este despre inceputurile lui Dali. Daca nu ai nervii tari, stomac puternic si „no limits in thinking and acting”, atunci nu stiu cat de bun este pentru tine, cel care ajungi pe blogul asta. De fapt, despre asta si este povestea – despre a face o diferenta mare in viata asta si intr-o societate care se vrea libera. To want, not to be an average person.

Pe toata durata lui am avut prezenta in minte, undeva in background, ziua aceea in care m-am dus in Montmarter la Paris si am intrat in muzeul dedicat lui Dali. Ore intregi am stat printre operele lui, printre manuscrise, sculpturi si ore intregi am avut pielea de gaina si inima batandu-mi puternic. Ore intregi m-am simtit acasa. Ore intregi am stat pe unul din scaunele baroc din sala principala si ma uitam la fluturii lui frumos pictati, la magia in care te invaluie fiecare unduire a sculpturilor lui. O sa concep o sectiune si de poze, sa va delectati si voi.

2. Goya’s Ghosts

Este despre viata lui Goya. Majoritatea cunosc acea replica a lui, cum ca „Somnul ratiunii naste monstri”. De fapt, in lumea in care a trait el si in conceptiile vremii de atunci, cand totul era irational de limitat, el incearca sa transpuna tragedia istoriei prin picturile lui. Sa nu uitam totusi ca nu numai somnul ratiunii naste monstri, ci si somnul iubirii…si al increderii in oameni.

3. The Bridges of Madison County

Ok, acesta nu este descoperire noua; haide sa spunem ca este o redescoperire de fiecare data. A cata oara ma uit la filmul asta? Probabil ca deja i-am invatat replicile pe de rost. Este ca un moment bun din viata ta care vrei sa nu se mai ermine. Este atat de delicat, de profund, de strident in invatamintele pe care ti le ofera filmul asta si atat de al naibii de sexi si Clint Eastwood si Meryl Streep, incat I can’t get enough of it.

Te pune pe ganduri rau de tot, te face sa vrei sa iei decizii importante, te face sa vrei sa dai peste ochi cu el tuturor oamenilor din viata ta care sunt prea orbi sa vada, sa inteleaga, sa aprecieze.

Sunt multe cuvinte in filmul asta, bottom line insa, de data asta am rezonat cu una in mod deosebit: „We ARE the decisions we make”. Stiti voi ceva mai bestial de atat?!

Filmele acestea NU  sunt recomandari. Decizia de a le urmari va apartine in intregime.

Cat de sinceri sa fim?

Etichete

curajul de a fi tu, sinceritate

Intotdeauna am spus ca nu ma pricep sa mint. Nici macar daca nu mi s-a cerut nimic altceva decat asta.

Oamenilor le este frica de adevaruri spuse direct si pe fata. Oamenilor in general le este frica de multe lucruri, dar cred ca nimic nu se manifesta mai pregnant decat aceasta frica, morbida uneori, de a fi pus fata in fata cu propriii tai monstri, de a te vedea in oglinda pusa in fata de altul ca intr-un tablou al lui Dorian Grey.

Oamenilor le „place” adevarul spus pe jumate, acela spus si auzit prin pereti de vata, cel care ii menajeaza, pentru ca vai, noi suntem de fapt niste prea sensibili, niste prea neintelesi, niste prea! Prea, in orice fel.

Nu pot frate si pace. Incerc sa fac compromisuri si uneori sa pun si o lingurita de miere langa pastila amara, ca asa m-a invatat mama in cei 7 ani de acasa. Eh, stiti privirea aceea socata a oamenilor care se simt incomodati? Nu as uita-o niciodata, nu as avea cum. Am vazut-o de prea multe ori. Cateodata o vad si cand ma uit in oglinda proprie…cand ma mustruluiesc si incerc sa ma cunosc mai bine. Umbrele si colturile ascunse in noi pot genera acelasi tip de reactie.

Stiti faza aia din Liceeni cand Mihai se tot imbarbata si isi tragea palme metafizic vorbind?! Ei, aia mie mi se pare cea mai tare faza din film. Am tot stat si m-am gandit: cat sa fii de puternic si de capabil sa faci asta? Sa stai sa te uiti la tine si sa poti sa te vezi obiectiv? Sa stai la masa cu tine insuti/insati, sa iti povestesti, sa iti pui intrebari, sa iti dai raspunsuri? De ce sa faci asta?! Pentru ca, ei bine, propria persoana trebuie sa o suporti 24/24 si 7/7. Nimeni altcineva nu este cu tine atat de mult timp si la fel de fidel.

Trebuie sa te cunosti pe tine pentru a INCERCA sa ii cunosti pe altii. Trebuie sa te cunosti pe tine pentru a te simti bine in pielea ta, pentru a te acomoda tu cu tine, pentru a nu mai fugi de singuratatea de a fi doar tu cu tine cand nimeni nu iti este aproape. Pentru ca tu insuti/insati sa nu te mai surprinzi.

Revin la sinceritate – Fii sincer cu tine in primul rand; fii sincer cu ceilalti din jurul tau. Asa nu vei avea nimic sa iti reprosezi, asa ii vei cunoaste mai bine, asa nu vei avea nimic de pierdut!

Anunt important!

Pierdut zambet!  😦

Semnalmente: larg, radios si molipsitor.

Ofer recompensa celui/celei care poate sa mi-l aduca inapoi…

Povestile adultilor

Etichete

povesti pentru adulti

Cineva mi-a spus astazi ca numele meu este un nume fermecat, un nume pe care daca ti-l pui in gand alaturi de o dorinta, dorinta aceea se indeplineste. Magic touch I would say! 🙂

Poate fi adevarat. Nu e prima oara cand mi se spune ca transmit din energia mea pozitiva altora. Insa eu cred mai degraba ca e vorba de povestile pe care fiecare dintre noi si le pune in minte si din care isi faureste vise, dorinte, sperante. Si mai cred ca doar puterea gandului tau si a vointei tale te pot ajuta de fapt. Dar alegem sa credem in povesti.

Alegem sa credem povestile oamenilor de langa noi desi stim ca uneori nu sunt reale. Alegem sa spunem povesti celorlalti desi nici acestea nu sunt mai adevarate decat cele care ni se spun. Ce se intampla cand se „rupe filmul”? Cand vraja dispare ce faci? Esti ca printesa fara turn si fara print, esti ca printul fara cal si fara printesa, etc.

Te trezesti brusc la realitate si vezi ca finalul e trist.

Povestile adultilor nu au niciodata, dar niciodata happy ending. „And they lived happily ever after” nu se prelungeste mai mult de maaaxim, daca esti norocos, cativa ani. Si daca cineva se pacaleste singur cum ca are happy ending, mai devreme sau mai tarziu tot isi da seama ca ori zmeul era mai sexos si mai misto, ori ca era mai bine sa mergi descult decat sa cauti perechea pantofului, ori ca pur si simplu Bestia nu este un print asa cum ai vrut tu sa vezi, ci doar o Bestie.

Bun, ce facem in situatia asta. Am identificat problema, unde gasim solutia? Exista solutie?

Well, yes, yes! Eu zic asa: Rapunzel ar face bine sa-si mai taie din parul ala pe care oricum il tine degeaba si sa isi faca o afacere cu peruci blonde si sa le arate ea celor care au inchis-o in turn. Cenusareasa eu zic ca ar face bine sa  isi cam sustina drepturile, nu sa fie o carpa moale. Alba ca Zapada zic sa isi faca mine de diamante. Si in plus de asta, cine naiba mai saruta „broscoi” in zilele noastre??

Think you got my point!

Who’s my special Polish friend?

Etichete

curiosity

Not much to say this time. Being in a real hurry. I was just wondering though… 🙂

Let’s see if he/she has the courage to say 😛

Despre lucruri mici care aduc lucruri mari

Etichete

lucrurile mici si simple

„O lumanare poate face un lucru pe care soarele nu poate sa il faca niciodata: sa lumineze in intuneric.”

Sunt oameni de care ne lovim in drumul nostru, momente de care uitam, gesturi pe care le facem si le consideram fara importanta. La scara larga totul este considerat mic in comparatie cu noi, in comparatie cu lucrurile „importante”. Lucrurile mici ne fac sa ne pierdem vremea. Lucrurile mici nu conteaza, trec.

Si lucrurile mari? Ele nu pier? Ele nu ne fac sa pierdem o gramada de timp pentru ca apoi sa ne dam seama ca ne-am inselat? Atunci nu este timp pierdut? O realizare mare, care ne-a luat mult timp si care ne-a epuizat ne gaseste la final incapabili sa ne bucuram pe deplin de reusita.

Este acelasi lucru ca atunci cand te duci in vacanta, la mare si nu te mai saturi de stat in mare, ne place marea, o adoram, scriem poezii despre ea, scriem carti intregi, e tot ce poate fi mai frumos; dar cand ploua si vedem picaturile de ploaie ne oripilam, strambam din nas, ne deprima, ne face sa ne taiem venele.

Ca si cand marea nu e formata din picaturi mici de apa! Ce e mic nu e bun, ce e mare e important, ce e important e bun.

Si pana atunci? Pana obtii un lucru important ce faci? Te inchizi? refuzi sa mai traiesti? iti refuzi linguritele de fericire pe care le poti inghiti zilnic tot asteptand acea oala mare din viitor?

Stiu ca sunt oameni care isi mai petrec minute din timpul lor pretios citind ce scriu eu. Am pentru voi adevar sau provocare:

– Daca alegi adevarul, raspundeti tie, personal la intrebarea: Care sunt lucrurile mici care m-ar putea face sau ma fac fericit (a)? Scopul: constientizarea lor – urmarea, aplicarea lor repetata (o data identificata sursa te vei intoarce acolo din ce in ce mai des. Si ar fi foarte bine!)

– Daca alegi provocarea: Construieste-ti impus deocamdata, un calendar pentru urmatoarele 10 zile, in care in fiecare zi sa treci cate un lucru mic pe care ti-ar placea sa il faci, dar iti gasesti tot felul de scuze sa il amani.

Pentru exemplu – gasiti mai jos micul meu calendar 🙂

Ziua 1: sa merg pe jos la serviciu, foarte de dimineata si sa ma bucur de aerul rece pe obraji

Ziua 2: sa fac un om apropiat sa zambeasca

Ziua 3: sa mananc o inghetata

Ziua 4: sa ascult o melodie vesela si sa ma prostesc dansand singura prin camera

Ziua 5: sa iau o carte la intamplare din biblioteca, sa o deschid tot la intamplare si sa citesc cele 2 pagini din dreapta si din stanga, incercand sa imi dau seama pe urma daca are vreo legatura cu starea mea

Ziua 6: sa aud vocea cuiva drag (chiar si pentru fix 3 minute)

Ziua 7: sa ma imbrac frumos, sa ma machiez discret si sa port tocuri

Ziua 8: sa gasesc o poza interesanta care sa completeze colectia motivationala de langa pat

Ziua 9: sa ofer o informatie noua cuiva

Ziua 10: sa sarut pe cineva

Probabil ca totul se rezuma de fapt la ideea de MAKE IT HAPPEN! Lucrurile, chiar si cele mici nu vor veni ele la tine, nimic nu vine NICIODATA  de la sine. So, make it happen!

N-ai pe cine sa saruti? Make it happen! 🙂

Abia astept ziua de maine…!

Etichete

despre frumusete altfel

Vorbeam zilele trecute cu cineva ca „daca un barbat nu reuseste sa faca o femeie sa se simta sexi, atunci nu este barbat adevarat. Si invers.”

Probabil ca noi, femeile, de cele mai multe ori cautam in ochii barbatului de langa noi (si nu numai) un soi de acceptare, de inaltare, de apreciere dincolo de ceea ce vedem noi dimineata in oglinda. O femeie adevarata nu ii va spune niciodata barbatului de langa ea „spune-mi ca sunt frumoasa”. Asta spun doar pitzipoancele care nu gasesc alte modalitati de comunicare cu omul lor decat dand cu barda. O femeie adevarata il va face ce omul ei sa simta ca are nevoie de atentia lui fara a-l agasa.

Astept ziua de maine cu nerabdare. Pentru ca pe zi ce trece devin tot mai frumoasa :))

 

 

„50 shades of Grey” (E.L.James)

Etichete

50 shades of grey, devenire

Si Eyes on Fire de Blue Foundation…  🙂

Sau, despre curajul de a te accepta exact asa cum esti, in cele mai profunde sensuri ale tale. Despre acceptarea fanteziilor tale sexuale cele mai kinky, despre descoperirea ta (ca barbat sau femeie) si in egala masura, despre devenire.

Era o observatie tare potrivita pe care am citit-o ieri (Paler – Caminante) care zice asa: „Exista calatorii care nu se termina niciodata”. Poate cea mai fascinanta dintre toate este aceea in care pornesti la drum pentru cunoasterea ta. 

Te trezesti dimineata sau seara dupa caz, te imbraci frumos, cu cele mai bune haine ale tale (la fel cum ai face Duminica daca te-ai duce la biserica). Nu poti incepe calatoria catre tine fara sa dedici un respect deosebit hainelor sufletului tau. Trebuie sa fie in primul rand curate, CURATATE de prejudecati, de vicii, de orice gand mai putin bun si mai ales, de orice observatie venita din afara mai recenta sau mai veche. Esti tu cu tine.

Deci, imbracat(a) frumos, incepi sa iti faci bagajul. Va fi o calatorie lunga, uneori obositoare, uneori iti va veni sa renunti, uneori iti va fi greu sa te odihnesti, vei face bataturi pe la unul sau doua ganduri care se vor vindeca dupa aceea, vei intalni oameni in calatoria ta, care uitasei ca sunt acolo, vei vorbi cu ei si vei face pace sau va veti certa pentru ca au ramas lucruri nespuse si chestiuni nerezolvate.

Bagajul tau nu va fi greu. Nu trebuie sa iti iei multe lucruri cu tine: putina rabdare, putin mai mult curaj, un pic de zambet, multa speranta, oarece asteptari…

Vei avea intotdeauna doaua drumuri pe care sa mergi, la fiecare pas vei gasi rascruci si va trebui sa iei decizia pe care drum sa mergi. Uneori stanga, alteori dreapta. Ele vor fi mereu acolo. Te vor ademeni, te vor insela, te vor extenua. Te vei intreba „Ce naiba fac acum? Dac-as avea un sprijin..” Stii ceva, cel mai mare beneficiu pe care il poti avea din calatoria catre tine insuti (insati) este ca nici nu conteaza daca esti singur. Ceilalti devin spectatori, iar tu esti pe scena. Iar reprezentatia nu o dai pentru ei, ci pentru tine!

Va dura mult? Depinde de fiecare pana unde are curaj sa mearga.

Vei avea nevoie de altii? Probabil ca iti va trece asta prin minte, dar vei vedea ca tu iti esti de ajuns pentru ce faci.

Vei avea nevoie de sex? Cel mai probabil – face parte din devenire.

Vei avea nevoie de pauze? Oare nu ai fost deja pus in stand by prea mult timp?!

 

 

I wish…I wish…I wish I could…

Despre cum sta treaba cu dorintele si cu listele mai lungi sau mai scurte

Tot fac liste de la o vreme: liste de cumparaturi, liste de carti pe care as vrea sa le cumpar, liste de carti pe care vreau sa le citesc (si care nu sunt totuna cu cele pe care vreau sa le cumpar), liste de autori despre care am auzit si pe care vreau sa ii aprofundez din diverse motive, liste de subiecte asupra carora sa ma concentrez si sa scriu, liste de oameni cu care as vrea sa petrec (mai mult) timp, liste de filme de (re)vazut, liste de lucruri pe care le-am facut si de care vreau sa imi aduc aminte, liste de lucruri sau oameni pe care vreau sa le uit, liste de lucruri pe care vreau sa le fac…

Lipite mai mult sau mai putin la vedere, uneori pe panoul de spuma de mare din fata patului, uneori pe frigider, uneori in mintea mea si uneori pur si simplu pe sufletul oamenilor dragi mie. La final contabilizam.Ce am facut? Ce ne-a ramas de facut? Cu ce ne-a ajutat sa le implinim? Cu ce ne-a tinut pe loc sa nu le implinim? Cat de fericiti suntem pana la urma?

Deci, lista noua:(cu de toate, ca shaorma 🙂 )

• Sa mai vad o data marea si sa ii raspund fata in fata la intrebarea pe care mi-a pus-o ultima data
• Sa vad Transfagarasanul si sa ii arat ce respect adanc ii port pentru maretia si eleganta lui
• Sa ajung in Santorini, acasa!
• Sa petrec ore intregi intiparindu-mi in minte fiecare trasatura a unui om foarte drag
• Sa rad cu pofta impreuna cu cineva
• Sa termin o data tabloul ala de pictat
• Sa fac un om fericit, atat cat pot eu, cu lucruri mici mici si sa imi spuna in momentul ala „Ma simt fericit” – 🙂 ar fi fericirea suprema
• To fucking stop worrying for „nothings”

Bineinteles ca nu are final, este pe baza de puncte de suspensie.

Nu neaparat in ordinea asta, dar neaparat in viata asta.

Sah, nu inca mat!

Etichete

nu inca mat, sah

Cand destul este destul!…intervine un moment in viata noastra cand punem punct si incepem cu alineat de la capat. Inca o data si inca o data. De cate ori pana acum? Deja se scrie un roman tot luand-o de la capat.

Pui puncte, puncte de suspensie, uneori raman semne de intrebare care nu isi mai gasesc raspuns si nici nu au nevoie. Cateodata se termina cu semne de exclamatie. Stiti ce este curios? Semnele astea de punctuatie obligatorii. De ce nu pot pur si simplu sa ramana frazele vietii noastre fara semne finale? De ce nu se termina fara sa scrii nimic dupa aceea, astfel te poti intoarce uneori si mai adaugi: un cuvant, o fraza…Cateodata un capitol intreg?!

Vine un moment al schimbarilor pentru fiecare dintre noi. Cand te trezesti dimineata si iti dai seama ca „baaai, am stat intr-o bula de aer pana acum si brusc mi-am dat seama ca sunt prea mare pentru ea si ma sufoc” si stii exact ce trebuie sa faci.

Ce faci atunci? De unde iti iei curajul? De unde stii urmatoarea miscare? E ca in sah – unde gandesti bine de teama sa nu fie sah la rege? Sau e ca in table cand dai cu zarul si ce-o fi o fi?

Eu zic ca e ca in viata – dai cu zarul si nu iti pica ce trebuie, pe urma ofticat mai arunci o data ca poate e mai cu noroc si pe urma incerci sa faci mutarile – mai misti un pion pentru un timp, mai stai o tura ca ai obosit, mai gasesti un nebun care sa te faca sa muti regina inapoi si nu inainte cum ar fi trebuit…al naiba rege! niciodata nu se lasa descoperit iti zici. Si mai dai o data cu zarurile tale norocoase! Poate de data asta nu va fi mat!