Toate-s la fel

Am avut astazi o discutie (semi)docta cu un bun prieten-bun coleg-bun din orice perspectiva l-ai lua…despre ce credeti? despre femei si barbati.

Avertisment: urmatorul post se adreseaza femeilor si barbatilor destul de inteligenti incat sa nu fie oripilati de adevaruri crude si crunte si de schimbarea totala de sens a ultimelor mele posturi. Here we go:

Care a fost concluzia, ca nu va plictisesc cu amanunte legate de teorii si presupuneri si nostalgii si argumente care au avut acelasi obstesc sfarsit: femeile-s proaste!

Da frate, din perspectiva de femeie va spun cu mana pe inima ca asa e! Femeile sunt proaste in relatii – ca de asta era vorba. Nu ne referam la mediul business unde am mai gasi cateva exemplare rare (ce e drept) de femei inteligente, stapane pe sine si cu multi multi, dar multi pantaloni in dotare.

In relatii suntem proaste – in sensul ca: avem probleme sa gandim coerent, eficient si eficace, obiectiv si egoist atunci cand vine vorba de un barbat care ne-o trage bine. Si des. Si care ne da un pic mai multa atentie – sa zicem un 0,0001 grame pe saptamana.

Cand intalnim unul destul de barbat si destul de curajos si destul de capabil sa ne ofere mizeria de gramaj uitam. Ne loveste brusc lobotomia si devenim niste curci bete care ar face orice pentru ala – da, acelasi ala care nu ar da 2 bani (noi) pe tine daca nu ai gati bine si daca nu ai face sex turbat oricand si oriunde.

El, adica prietenul asta bun al meu zice ca nu toate femeile sunt asa in relatii. Ma lasi? Concluzia mea este ca: aia care nu face asa are 2 posibilitati foarte foarte simple:

1. ori e o ipocrita cabotina (e posibil sa fi facut un pleonasm aici) carre nu recunoaste catre altii ca asa e ea de fapt si de duce si plange in perna…repet -ca o proasta sau

2. nu iubeste cu adevarat

Eu zic ca noi, femeile, sa ne mai gandim o data. Sa mai stam o tura. Sau, sa nu mai cadem ca proastele la picioarele lor pentru ca pe urma sa devenim niste disperate razbunatoare. Believe me – he doesn’t give a shit! No matter who HE is. Intrebati-i! Daca au cel putin 2 testicule functionale vor raspunde drept si sincer, asumandu-si scena pe care le-o veti face dupa. Cei mai multi nu vor recunoaste niciodata – decat daca e o problema de viata si de moarte. Pentru ca multi dintre ei nu au!

 

Publicitate

Ianus, Antoine si Zully

Etichete

M-am hotarat sa devin prost, Martin page, Strugurii s-au copt in lipsa ei, Zully Mustafa

Este un triunghi cam stramb format din cele 3 personaje pe care le-am lasat recent sa intre in viata mea. Fiecare si-a stabilit unghiul in care a vrut sa se aseze cat mai confortabil, precum si deschiderea acestuia, astfel ca, in loc de 180 de grade am cam 280…o ciudatenie din asta geometrica cu ochi…6…si cu ai mei fac 8 si mai da si cu rest.

Ianus cu un ochi rade si cu unul plange. O zi este fericit si o zi nu pot sa il ridic din deprimarea lui. Si de fiecare data, in fiecare seara trage aceeasi conluzie: ca devarul este intotdeauna la mijloc. Dar maine o ia de la capat!

Antoine * s-a hotarat sa devina prost! Excelent, zic! Dupa ce invata el cum se face are un elev foarte constiincios care abia asteapta. Deocamdata a dat gres cu transformarea in alcoolic. Si cu sinuciderea…poate reuseste sa se indragosteasca. Nu exista cale mai sigura!

Zully** scrie bine. Ea asteapta sa se coaca niste struguri in lipsa ei, pentru a putea sa ii manance cand revine dintr-o calatorie. Zully imi ofera nopti orientale de neuitat cu barbati prosti care dau cu piciorul femeilor din viata lor pentru ca habar nu au ce inseamna sa simti. Si imi mai spune ca e normal sa nu existe mereu o sincornicitate a sentimentelor…unii oameni sunt mai in urma. Altii sunt mai inainte. Cu totul!

* Antoine este personajul principal din cartea „M-am hotarat sa devin prost” de Martin Page

** Zully Mustafa a scris vreo 4 carti bune rau. Cea la care ma refer se numeste „Strugurii s-au copt in lipsa ei”…buna rau de tot :))

End of game

Imi placea sa merg in parc si sa fac baloane de sapun pe care sa le suflu in aer cu putere.Inevitabil erau o gramada de copii care veneau atrasi de culorile reflectate de soare in balonase. In cateva minute ma inconjuram de copii mai mari sau mai mici, mai blonduti sau mai brunetei, cu ochii mari si vrand si ei sa sufle. Numaram impreuna cu ei de fiecare data cate balonase ieseau si faceam concursuri a caror miza nu exista. Pura placerea a jocului.

Oamenii imi spun ca m-am schimbat. Ca nu mai sunt aceeasi. Ca viata m-a ingenuncheat. Oameni care nu ma cunosc se uita la mine si intorc capul pe strada pentru ca ghicesc ceva ce nici eu nu pot defini. Oamenii ma intreaba unde imi este zambetul acela „pana la urechi” care m-a consacrat si care imi adusese porecla de „spiridus” inainte.

Where is your glow, woman? zic altii. Probabil ca am pierdut-o undeva printre balonasele de sapun la un moment dat. Sau poate mi l-a furat vreun copil fara sa vrea.

All I know is that I am soo tired and unfortunately, not able to write cheerful things anymore. I would so like to be a soap baloon now – heading for the stars. So tired…

Take it, damn it!

Just take it, what is offered to you, freely, to strings attached, take it!

This is a message for you, that you will never understand. Any of you, I guess.

When life gives you something for free, why people don’t understand that is their duty to take it and cherish it and just say THANK YOU and those 2 words can be the heaven for the one who offered you this?

What happens when you spend dozens of years bleeding your heart just to be sure, really sure that you are alive. What happens when you just KNOW  that this IS ACTUALLY  the END  of it and that nothing else comes back?

How much blood can there still be in a human’s soul and mind so that he/she just keep running and running, chasing those damn kites that will always be taken from you one way or another?

Just asking, though…

For you, a thousand times over

It’s about doing things over and over, starting from THE END and finishing with what should just be the START, pushing on and on, pulling weights of thoughts and hopes and smiles that will never again become true.

For you, a thousand times over and over, never running tired, never cherishing the breaks, the last drop of it.

„For you, a thousand times over, princess” – bleeding the bottom of my heart and the hem of the deep blue dress I used to wear back home because of all the roads I had to walk to come to you, because of all those rusty chains you used to bind me tightly with

What is he to you? …

Frunze si vant…si mai mult de atat

E ceva…e ceva in felul in care adie vantul printre frunzele copacilor, cum le umfla, le intoarce de pe o parte pe alta, le racoreste si le aduce in acelasi loc …de nenumarate ori si niciodata la fel…cum le da sperante ca pot sa se desprinda si sa zboare, sa fie libere la fel ca el…

Jur ca e ceva extrem extrem de senzual cand se intampla asta. Simti o daruire, o pasiune care face ca frunzele acelea sa fie domoale si total maleabile in fata vantului, incat mai ca iti vine sa fii, sa devii ele. Pur si simplu pentru placerea de a te bucura de acelasi tratament.

Imi place inconstienta cu care fiecare frunza cere parca mai mult, cum prin revenirea lor in pozitia initiala tenteaza, provoaca sa fie din nou ravasita si dn nou si din nou…

Oare ce simt ele cand li se intampla asta? Oare ce isi doresc ele cand se opreste? In zilele acelea cand nici macar un fir nu se misca? Atunci cand el, vantul, nu este? Le e dor? Se misca singure doar pentru a pastra vie amintirea trecerii lui? Pentru a fi pregatite pentru urmatoarea adiere? Oare il cheama? Ce isi spun in acele cateva momente in care se regasesc? Au timp sa isi spuna ceva? Cum fac ele diferenta intre o adiere si alta, intre adierea LOR si nu O ALTA, oarecare?

Si cum simte el, vantul, crengile goale iarna, cand nici o frunza nu se mai regaseste? Cand sunt toate plecate pentru ca el le-a invatat ca pot sa zboare, ca e OK  sa isi dea drumul cateodata din codita lor firava si sa se lase in voia lui pana ajung pe pamant si mor?! Cum isi recunoaste el FRUNZA? Cum revine el, mereu, constant, la ea, la aceeasi si nu se satura niciodata? Cum adie el aceeasi frunza primavara cand e verde, vara cand e molesita de caldura, toamna cand este imbatranita? Cum o cauta el printre miile si miile de frunze cazute, pe aceea pe care tot anul a ravasit-o, cum ridica el mii si mii de frunze in rotocoale in aer pentru a surprinde exact stralucirea EI si exact culoarea EI  in lumina soarelui si atunci sa stie ca a gasit-o?

Hmm…cum?

O frunza lipsita de vantul ei se usuca de verde si cade…un vant lipsit de frunza lui este boare otravitoare

Numarul 8…1…5…17…3 …21 de oameni…

Trag linie si adun 21 de oameni – 1 gram fiecare. (Ati vazut filmul 21 grams??). 28 de ani si 21 de oameni. Aproape 1 om pe an, cateodata am avut noroc si mi s-au intamplat chiar 2 intr-un an. Oricum, de fapt eu cam trisez acum, ca anii in care eram inconstienta (sa zicem, asa, in primii 6-7 ani de viata) nu se pun.

Dar…e timpul sa inchid cantarul si sa il pun bine in safe. Nu va mai fi folosit de acum incolo. Greutatile pe care i-am pus, pe fiecare, pe rand, zi de zi…greutatile acelea, nici una mai mare de 1 gram in functie de care i-am masurat pe fiecare, au ruginit.

Atent verificat, cantarul meu era reglat in fiecare minut, astfel incat masurarea sa fie cat mai corecta. Curios lucru este ca nici unul din cei masurati nu a depasit un gram…mai putin da, destul de des. Mai mult, niciodata…Ii puneam pe un pat al lui Procust, facut de mine insami, gandit si testat pe propria mea piele pana la sange. Cateodata prin carne, pana la os. Diferenta era ca daca nu se potriveau in loc sa ii schingiuiesc, au fost intotdeauna liberi sa plece.

Au ramas urmele pe cantar, desigur. De la fiecare din persoanele anterioare ramaneau urme: de pasi, de forme, de miros, de cuvinte scrijelite cu grija (sau nu) pe scheletul cantarului. Uneori veneau si mai intrebau, ca in povestea cu Alba ca Zapada: cine a mirosit asa inainte? Ale cui sunt urmele acestea? Ce cuvinte frumoase sunt scrise aici…Uneori se asezau pur si simplu fara sa intrebe nimic, dar intotdeauna lasand urme…Pe unii i-am asezat eu singura, in timp ce dormeau: chin! Un om aflat in stare de inconstienta este intotdeauna mai greu de asezat la locul potrivit…e mai greu…nu coopereaza deloc.. staaaai si tarasti, impingi, asezi, cade, transpiri, te dor mainile, te doare sufletul, faci cicatrici, ajunge la locul potrivit si zambeste pentru ca ii e bine acolo. Tu esti pe branci, mai mult moarta decat vie, dar zambesti. Pentru ca omul acela este acolo, la locul potrivit.

Acum am renuntat la cantar pentru ca deja ar deveni prea greu…Nu se poate mai mult de 21 de grame…Nu e loc de mai mult…nu e timp de mai mult…1440 de minute…doar atat…nu e de ajuns ca sa poti cantari un om in 1440 de minute si ar fi pacat ca dupa aceea sa nu ii gasesti locul.

Stau ei asa in cerc, de jur imprejur, sau agatati ciorchine si asteapta. 1440 de minute sunt suficiente, insa, pentru a sta putin de vorba cu fiecare. Sau pentru a arunca o privire. Sau pentru a trasa un zambet. Sau pentru a aduce o bataie in plus la inima. Sau pentru a mangaia un obraz cald. Sau pentru a tine o mana.

Imi lipsea ultimul din cei 21. Nu era completa greutatea mea altfel. Acum e gata!

8…1…5…17…3…21…si de la capat

More than love

Cred ca m-am indragostit ireversibil (oare nu sunt toate iubirile asa?!) de Khaled Hosseini.

“Not a word passes between us, not because we have nothing to say, but because we don’t have to say anything”

Un autor cand scrie…si scrie al naibii de bine, nu poate (nu ar avea cum) sa nu isi puna un pic mai mult din sufletul lui in randurile care se nasc sub ochii lui. E mai mult decat chinul de a crea ceva, de a sta noptile treaz, de a imparti cu ochii si sufletele celor care vor citi pornirile tale si sentimentele tale, amintirile, dorurile, ofurile, iubirile, tristetile, zambetele, tot ceea ce esti tu.

Imi e ciuda pe cei care citesc si se bucura pur si simplu de cartea in sine, de personajele de acolo, de randurile cu ale lor cuvinte bine gasite si puse la locul potrivit si la momentul potrivit. Dar uita sa gaseasca autorul din ele. E ca atunci cand te uiti la o pictura si o admiri fara sa stii nimic despre autorul tabloului. Ce l-a facut sa picteze asa? In ce conditii? Ce i-a influentat viziunea? etc

Cred ca un scriitor cand ofera spre citit lumii randurile sale face sacrificiul suprem pe care il poate face un artist: se ofera pe sine cu buna stiinta. Fiecaruia o bucatica atent taiata din sine astfel incat niciodata sa nu se imputineze, niciodata sa nu dea unuia mai mult decat altuia, astfel incat sa ramana intotdeauna indeajuns pentru noi si noi „Columbi”.

Are omul asta (Khaled Hosseini adica) un talent de a transpune un om in atmosfera, de te face sa fii copil in 2 minute pentru ca apoi sa fii un adult intelep sau un servitor de rand sau chiar un magar care poarta greutati pentru stapanul sau…de nu va inchipuiti.In primul rand, te face sa te simti viu. Cu fiecare pagina. Cu fiecare fraza. L-as lua acasa!~ 🙂

Mare mare pierdere sa astept 28 de ani ca sa il descopar. Mare mare pierdere ca o zi nu are decat 1440 de minute. Mare mare pierdere ca nu iti poti face planuri pentru urmatoarele 1440 de minute si urmatoarele si urmatoarele 1440, ci trebuie sa iei as much as you can din astea pe care le ai acum, pentru ca NU AI mai mult si nici nu poti gasi in alta parte. Nici imprumuta.

P.s. And yes, sometimes YOU DON’T HAVE TO SAY ANYTHING. The moment speaks for itself.

P.p.s Inca ma mai gandesc daca mi-a placut mai mult The Kite Runner sau A thousand Splendid Suns. And I definitely must see The Kite Runner movie!

O valoare pierduta

Vorbesc despre valoarea pe care o au cuvintele. In fiecare zi vorbim, comunicam, spunem lucruri diverse prin cuvinte. Ne folosim de ele pentru ca mai apoi sa le uitam, cuibarite in universul nostru personal, cateodata prea restrans pentru a face loc pentru noi si noi sensuri.

Oamenii i-as imparti in 2 categorii: cei care cred cu adevarat in fiecare cuvant pe care il spun si cei care nu o fac.

Insa aceia care cred in ceea ce spun au prostul obicei de a crede ca si ceilalti sunt asa ca ei. Ergo, iau de buna ceea ce oamenii din jur le zic. „No way, zic, cum sa nu fi fost serios in ce a spus? Cum sa spui unui om lucruri in care nu crezi? Atunci care mai e valoarea ta morala, ca OM, unde iti mai este increderea in tine, cum mai poti sa te privesti in oglinda fara sa vezi un monstru?”

A doua categorie sunt cei care se folosesc de cuvinte sa obtina ceva, sa ajunga undeva. Ei spun lucruri bine ticluite, bine maimutarite si manipulate care, culmea, ajung la urechile celor care nu trebuie sa le auda – de naivi ce sunt.

Cuvantul, din momentul in care l-ai dispretuit, l-ai terfelit, l-ai batjocorit si l-ai schingiuit prin diverse forme, nu iti mai apartine. L-ai pierdut. Sensul lui va fugi de tine si de fiecare data iti va fi din ce in ce mai greu sa il regasesti pentru a exprima ceea ce vei vrea, la un moment dat, cu adevarat sa spui.

De asta sunt oameni care pot si stiu sa se exprime si cei carora le vine greu sa deschida gurita si sa dea sens. E usor sa ne ascundem in spatele replicilor de genul: nu pot sa vorbesc despre anumite lucruri pentru ca si-ar pierde sensul si intelesul, pentru ca trebuie simtite. You know what? Crede-ma, orice, orice pe lumea asta poate fi exprimat. Iar daca nu ai cuvinte, inventeaza unul – acolo este adevarata comoara a lor – sunt unice, la fel ca si ceea ce traiesti.

Be true! Be true to yourself, I say.

Jocul cu moartea

Van Gogh imi place din foarte multe motive. Mi se pare ca a fost exact genul de artist treaz, in permanenta cu simturile alerte.Pictura care mi se pare mie cea mai reusita, atat din punct de vedere plastic, cat si filozofic este „Skull with burning cigarette”.

Si da, mi se pare de un umor macabru pe care ti-l poate da doar apropierea si locuirea in permanenta in vecinatate cu moartea. Prezenta ei constanta si cumva parte din rutina ta zilnica te face sa o iei in deradere asa cum face el – tocmai pentru ca stii ca nu are nici un rost sa i te opui. Iar singurul lucru util (desi cuvantul este destul de fortat) este sa te joci cu ea.

O demaschezi, o maschezi in ce personaj din viata ta vrei tu, e partenerul tau de conversatii, ceva-ul langa care te culci noaptea. In foarte multe sensuri este muult mult mai loiala decat oricine altcineva si decat orice altceva. Cred ca este singurul lucru care nu se va plictisi de tine si nu te va arunca la un cos de gunoi universal pentru faptul ca la un moment dat devii prea banal. Este cea mai rabdatoare, cea mai calma si cea mai datatoare de constiinta notiune pe care o cunosc.

A te juca cu moartea nu poate fi decat un joc cu un singur castigator, al carui final il amani poate doar pentru placerea jocului in sine, nicidecum pentru ca nu ai avea incotro. Probabil ca v-ati ascunselea este cel mai cunoscut printre noi, oamenii: ea se pune de fiecare data, noi incercam sa ne ascundem in cel mai insorit si luminos loc cu putinta (de cele mai multe ori direct pe scena lumii de langa noi incercand sa fim vedete), pentru simplul motiv ca la lumina ea se vede mai greu, prezenta ei este mai putin evidenta (sau asa credem noi). Si ne gaseste. De fiecare data!

Am vrea si noi sa ne punem si sa se ascunda ea, doar ca noi am avea tendinta sa trisam de fiecare data si sa ne prefacem ca nu o gasim.Ar ramane acolo ascunsa vieti intregi, noi cautand fals in alta parte, dar mereu constienti unde este si atentie, excesiv de atenti, ca nu cumva, din neglijenta sa dai totusi peste ea.

Ce faci insa daca faci un pact cu ea? Faci un pact ca ea sa se ascunda si tu sa nu te minti ca nu o cauti. Din contra, sa fii chiar constiincios in cautarile tale. Iar pactul este ca ea sa isi schimbe locul unde s-a ascuns de fiecare data…

De fiecare data ma uimeste creativitatea ei. Cred ca am fi facut o echipa buna in arta – ea creativa cum este, eu mestera la cuvinte…cand reusesc sa creez ceva bun imi zambeste lasciv din oglinda si atunci ma mascheaza ea pe mine. Trage asupra mea liniile strambe si neindemanatice asemenea unui cubist, desi eu am fost intotdeauna o impresionista.

Iata pictura:

 

Van Gogh, in ciuda asteptarilor sale nu si-a gasit sfrasitul din cauza tutunului. Nici din cauza alcoolului excesiv, nici a sifilisului. Lucrul care l-a omorat lent a fost pana la urma o prea mare constiinta a realitatii si a sinelui.

Floarea Tutuianu

Am terminat cu proza deocamdata, ma reprofilez pentru o perioada pe frunzarit, adulmecat si frematat la poezii. Si am dat peste (spre rusinea mea, mult prea tarziu), peste o Doamna extraordinara, care scrie asa, pe sufletul meu, dureros de bine scrie.

M-am desfatat cu „Sappho”, cea mai recenta carte, acum merg pe firul trairilor in spate…descopar „Libresse oblige”. Cred ca sunt autori cateodata care pur si simplu iti taie rasuflarea doar pentru ca pe urma gura de oxigen pe care ti-o da trairea imediat dupa sa fie mai dulce si mai dorita.

Poezia ei este profund erotica, asa, ca pentru amantele secrete sau pentru fetele pudice care undeva in adancul lor stiu ca sunt cele mai inventive cadane.

Ma intreb daca libresse vine in mintea ei de la libre si de la faptul ca uneori faptul ca suntem liberi ne obliga si ne responsabilizeaza mai mult decat daca am fi pusi in „lanturi”.

Va ofer o mostra din poezia ei – doar asa, ca sa vedeti si voi cu ce minunatii imi satisfac timpul in ultima vreme.
Avertisment: Pudibonzii, cabotinii si superficialii sunt rugati sa se abtina de la emiterea unor judecati de valoare, virtual sau in gand. Believe me, nu e cazul!

Cum stai tolanita intre si intre”

„Cum stai tolanita între Manet si Monet/(cu capul în nori si picioarele-n rai)/ Cu un vers-talisman slefuit între sânii/ tai opulenti si profani/ Un scrib lasa cu limba de foc/ sa fie transmisa prin viu grai/ forma trupului tau pe cearsaf/ scris si rescris sters si lins// Palimpsest – trupul tau devenit pergament“.

Cand te plictisesti…

Maia Morgenstern vine cu o super filozofie de viata, care se rezuma asa:

Te plictisesti, nu ai chef sa faci ceva anume? Mai gandeste-te: ai citit toate cartile care trebuie citite? Ai gandit toate gandurile? Ai jucat toate jocurile? Ai cunoscut toate persoanele?

Cred ca asta ne da un pic de gandit. Cred ca spunem prea usor – ma plictisesc, nu am chef de nimic, nimic nu ma atrage. Poate ca ar fi bine sa ne mai uitam o data in jurul nostru. Sunt sigura ca exista lucruri pe care nici macar nu le luam in considerare. De „prea ocupati si prea superficiali ce suntem”.

Take one more look around you!

O imagine oarecare

Am in camera o pictura cu un peisaj african si 2 persoane, una mai inalta si mai in varsta si cealalta mai scunda si mai tanara…cel mai probabil un copil sau un adolescent. Privesc in zare,in amurg spre un copac din acela des intalnit in savane,cu coroanele foarte bogate si extinse pe orizontala.

Indiferent ce s-ar intampla nu voi renunta la aceasta pictura. Pe langa valoarea sentimentala pe care o are, imi aminteste in fiecare dimineata cand ma trezesc, de faptul ca toata viata noastra este o calatorie, catre ceva necunoscut si ca intotdeauna vom gasi un copac care sa ne asigure umbra si sensul unei destinatii. Imi mai aminteste ca intotdeauna vom gasi un calator alaturi de noi pe care intr-un fel sau altul sa il initiem sau care sa ne initieze la randul lui. Si ca apusurile de soare sunt minunate si pline de sensuri noi, de fiecare data cand le urmarim…

 

Debts…

Etichete

question

And I wonder: do we REALLY have to pay for every moment we enjoy? Are moments of pleasure debts that we owe to someone?

Are the persons that make us happy only tools for some interests of life? What remains after all? What remains after we pay everything and start mortgage for the only goal of being happy in this life?

What happens to the poor? Haven’t they the right to the same pleasures?

You know what? I am left without measures to pay for it..I gave everything and lost everything. No more goods to gamble. No more anything. I guess I became homeless of a home I never had after all…

Ce invatam de la copii?!

Etichete

copii

Ma gandeam ca versetul acela din Biblie – „Lasati copiii sa vina la mine!” e mare lucru. Probabil ca intr-o mare masura ei sunt singurii care au putut vreodata sa inteleaga si inteleg mesajul venit din partea Lui – iubirea – aceea adevarata, neconditionata, pura. Ei IL vad mai bine decat noi toti pentru ca sufletele lor sunt neatinse.

Citeam undeva ca Dumnezeu este in sentimentele noastre – daca iubim si facem bine, El este acolo. Daca facem rau, El tot acolo este, dar noi devenim orbi si avem impresia ca ne-a parasit.

Ce invatam de la copii:

– sa zambim larg si sa infrumusetam lumea cu zambetele noastre. Cine poate rezista in fata unui copil care iti zambeste desi nu te cunoaste?

– sa fim naturali – ei nu se intreaba niciodata daca e bine sau e rau ce fac. Noi suntem cei care ii ingradim prin regulile societatii in care la randul nostru suntem ingraditi. Ei vor face intotdeauna ceea ce este in instinctul lor – de aceea sunt fericiti

– sa ne bucuram. Un copil nu stie ce inseamna de exemplu sa te simti vinovat pentru ca un strain ti-a oferit ceva. Te bucuri de cadou si gata. Ei nu stau sa isi faca procese de constiinta de genul – oare trebuie sa fac si eu ceva in schimb?

– sa plangem din tot sufletul. Copiii nu stiu sa isi ascunda sentimentele. Ei daca sunt fericiti rad, daca sunt tristi sau suparati pe cineva sau de ceva, plang. Trairile lor sunt poate esenta intregii „filozofii” de viata.

– sa intrebam. Da, intrebarea aia care parintilor li se pare idioata si complet lipsita de sens, aia care ii scoate din minti – „DE CE?” este de fapt raspunsul tuturor problemelor noastre. Sa mergi pana la radacina lucrurilor, pana la punctul lor de pornire. Niciodata sa nu te opresti a te gandi si a te intreba DE CE …orice!

CRED cu tarie ca atunci cand uitam sa fim copii, am murit de mult…

Cand oamenii buni…

Cand oamenii dragi mor se zice ca undeva se aprinde o stea. Eu am steaua mea. As vrea sa i-o daruiesc. Asa, cu siguranta se va simti intr-un loc familiar. Din cand in cand voi veni si eu acolo, sa mai schimbam o vorba, sa mai radem, asa cum faceam pe vremuri…nici nu mai stiu cand.

Cand oamenii dragi mor, ar trebui sa ne intrebe: esti pregatit sa mor? NU, niciodata nu vom fi pregatiti, niciodata nu vom avea curajul sa spunem DA.

Ei au curajul sa moara, da, pentru a mjuri cred ca este nevoie de foarte mult curaj. Este curajul de a imbratisa necunoscutul,. de a o lua de la capat. Este curajul de a lasa singuri pe cei dragi lor sa-si vada de drumul care le-a fost harazit.

Dar tot te simti enorm de singur (a) cand se intampla asta.

Blogurile cu retete

Etichete

bloguri cu retete, femei casnice

Deci, esti tanara, frumoasa si desteapta (se presupune). Ti-ai facut blog. Blogul este un instrument nu numai formator de opinie si viziune, dar si o modalitate de a te (auto) promova.Pana aici, toate bune si frumoase. Ce nu inteleg, insa, este: de ce naiba insista fetele/femeile tinere, frumoase si ceva minte in cap sa isi faca blog de retete culinare? Sa sa posteze, chiar si la anumite intervale de timp, asa ceva?

Cine naiba ar vrea sa fie asociat cu o gospodina casnica ale carei pasiuni se rezuma la gatit si descoperit chestii despre mancare?? De ce ar vrea cineva sa fie o Marta Stuart (sau cum s-o scrie) in devenire?

De ce sa iti lipesti pe tine o eticheta de genul: look at me, look at me, i’m a food fan!! For God’s sake, woman, are you crazy or just thinking that if you put on yourself this kind of label, men will simply jump on you?

Si astfel ajungem la ideea pentru care femeile isi fac blog si il umplu cu retete culinare. In principiu sunt 3 motive:

1. Cred ca daca fac asta cei din anturaj vor aprecia foarte tare chestia asta , e ceva de genul – uite bai ce fata de casa e, ia sa vad ce prieten single am eu prin preajma sa le fac cunostinta…sau doar sa braveze cu chestia asta

2. Pentru ca nu le duce capul sa posteze mai mult pe un blog sau nu au inteles care este scopul acestuia

si 3. Pentru ca nu le duce capul…

Lucrurile sunt simple. Intotdeauna, dar intotdeauna, a discuta, tu, ca tanara, impreuna cu alte tinere despre mancare si retete in mod public nu va face decat sa iti puna o eticheta de casnica in devenire.

La fel ca si in cazul multor alte pasiuni femeiesti, cred ca acesta este o latura intima si de budoar, cu care de ce te lauzi mai mult, de aia faci o mancare mai proasta!

There, I said it!

Walkiriile

Etichete

dar, Goethe, scop, Walkirii

La un moment dat, cand cutreieram strazile unei alte tari ai ale unui alt oras, cu gandul in alta parte cum mi se intampla de cele mai multe ori, un strain (in toate sensurile cuvantului) mi-a spus ca „D-ra, parca sunteti o walkirie”.

La momentul respectiv nu numai ca nu stiam ce este o walkirie, dar nu auzisem niciodata de cuvantul acesta. Suna, oricum, ca o chestie ce tine de mitologie (probabil din cauza pluralului si al numelui strain, din vechime). Intamplarea facea ca in acea saptamana, la opera din orasul respectiv sa se joace piesa Walikiriile de Goethe.

Nici pana in ziua de astazi nu am citit opera lui Goethe, dar, …Traiasca Google si wikipedia!

Mai trebuie sa spun ca din momentul ala am simtit ca era ca un cuvant pe care il asteptam de mult, ceva mi-a spus ca era EXACT  ceea ce trebuia sa aud in momentul respectiv.

Ce este o walikirie?

Definitiile sunt destul de numeroase, de obicei se refera la nimfe din mitologia nordica. Razboinice ale zeului Odin. Scopul lor este sa aleaga dintre razboinicii muritori pe cei mai bravi dintre ei a urca in ceruri si a lupta acolo in continuare alaturi de zeul cel cunoscut. Alte surse, mai filozofice sa le spun asa, spun ca de fapt walkiriile au ca scop insotirea oamenilor in a-si gasi scopul si drumul prin viata. Coelho are o carte cu acelasi nume, unde itereaza aceeasi idee. Probabil este legat de aluzia la verbul din engleza „to walk” si atunci DRUMUL  facut alaturi de o walkirie este o promenada unde macar ai siguranta ca ajungi la o destinatie, chiar daca tu, cel calauzit nu o cunosti.

De multi ani imi dau seama ca fac acelasi lucru: incerc sa ajut oameni, diversi, alesi de mine dupa criterii numai de mine si Dumnezeu stiute, sa ajunga acolo unde trebuie. Am pus punctul pe i si degetul pe rana?!

Stiti cat de obositor, chinuitor si in acelasi timp, inaltator este sentimentul asta? Ca stii exact care este scopul tau, drumul pe care tu trebuie sa il urmezi? Si in acelasi timp sa vezi ca oamenii din jurul tau refuza, repetat, incapatanat si ORB sa vada lumina??

Stiti cum, dupa o astfel de lupta cu sufletele alesilor, trebuie sa ajungi acolo si sa spui: N-am reusit! N-a vrut, pur si simplu! Si sa te gandesti ca responsabilitatea este NUMAI  a ta si nu a lor? Sa incerci sa iei asupra ta orbia, zbuciumul si devenirea lor?

De ce cei alesi nu inteleg ca SUNT ALESI, ca e cazul, la naiba, sa se lase purtati catre drumul care trebuie, atunci cand trebuie, nu sa ajunga, obositi si lipsiti de speranta MUUULT  mai tarziu acolo unde trebuiau sa fie deja?

Sometimes I think I should just quit this fucking job and start knitting instead! Or NOT!