La un moment dat, cand cutreieram strazile unei alte tari ai ale unui alt oras, cu gandul in alta parte cum mi se intampla de cele mai multe ori, un strain (in toate sensurile cuvantului) mi-a spus ca „D-ra, parca sunteti o walkirie”.
La momentul respectiv nu numai ca nu stiam ce este o walkirie, dar nu auzisem niciodata de cuvantul acesta. Suna, oricum, ca o chestie ce tine de mitologie (probabil din cauza pluralului si al numelui strain, din vechime). Intamplarea facea ca in acea saptamana, la opera din orasul respectiv sa se joace piesa Walikiriile de Goethe.
Nici pana in ziua de astazi nu am citit opera lui Goethe, dar, …Traiasca Google si wikipedia!
Mai trebuie sa spun ca din momentul ala am simtit ca era ca un cuvant pe care il asteptam de mult, ceva mi-a spus ca era EXACT ceea ce trebuia sa aud in momentul respectiv.
Ce este o walikirie?
Definitiile sunt destul de numeroase, de obicei se refera la nimfe din mitologia nordica. Razboinice ale zeului Odin. Scopul lor este sa aleaga dintre razboinicii muritori pe cei mai bravi dintre ei a urca in ceruri si a lupta acolo in continuare alaturi de zeul cel cunoscut. Alte surse, mai filozofice sa le spun asa, spun ca de fapt walkiriile au ca scop insotirea oamenilor in a-si gasi scopul si drumul prin viata. Coelho are o carte cu acelasi nume, unde itereaza aceeasi idee. Probabil este legat de aluzia la verbul din engleza „to walk” si atunci DRUMUL facut alaturi de o walkirie este o promenada unde macar ai siguranta ca ajungi la o destinatie, chiar daca tu, cel calauzit nu o cunosti.
De multi ani imi dau seama ca fac acelasi lucru: incerc sa ajut oameni, diversi, alesi de mine dupa criterii numai de mine si Dumnezeu stiute, sa ajunga acolo unde trebuie. Am pus punctul pe i si degetul pe rana?!
Stiti cat de obositor, chinuitor si in acelasi timp, inaltator este sentimentul asta? Ca stii exact care este scopul tau, drumul pe care tu trebuie sa il urmezi? Si in acelasi timp sa vezi ca oamenii din jurul tau refuza, repetat, incapatanat si ORB sa vada lumina??
Stiti cum, dupa o astfel de lupta cu sufletele alesilor, trebuie sa ajungi acolo si sa spui: N-am reusit! N-a vrut, pur si simplu! Si sa te gandesti ca responsabilitatea este NUMAI a ta si nu a lor? Sa incerci sa iei asupra ta orbia, zbuciumul si devenirea lor?
De ce cei alesi nu inteleg ca SUNT ALESI, ca e cazul, la naiba, sa se lase purtati catre drumul care trebuie, atunci cand trebuie, nu sa ajunga, obositi si lipsiti de speranta MUUULT mai tarziu acolo unde trebuiau sa fie deja?
Sometimes I think I should just quit this fucking job and start knitting instead! Or NOT!
2likebutterflies's Blog 