Etichete

,

Mi-am amintit zilele astea de o poveste…stiti si voi cum e: poate ca uneori povestile vin la noi, nu noi le citim. Era despre un pelican. Oarecare. Stiti ca pelicanii sunt pasarile care atunci cand nu gasesc mancare pentru a-si hrani puiii, isi rup cu pliscul din carnea lor si le dau puilor bucatele. Iar povestea e in felul urmator:

Dupa o iarna lunga, un pelican cauta zile in sir mancare pentru cei 2 pui. Intr-un final se intoarce la cuib si incepe sa isi hraneasca odraslele din propria carne. Zile in sir, isi rupea bucatele in ciuda durerii cauzate si a faptului ca este din ce in ce mai slabit. Din cauza aceasta, pelicanul nostru moare. La care unul din pui zice: „Ah, ce bine, ma saturasem sa mananc acelasi fel de mancare in fiecare zi!”

E despre sacrificii inutile. Despre sacrificii pe care toti le facem mai devreme sau mai tarziu, fara a sti decat la final ca au fost inutile. Cand taci si induri si strangi din dinti, cand zgarii peretii cu mainile goale si iti sfasii carnea, sufletul si toata fiinta ta pentru un scop (indiferent ca este un OM sau o CAUZA, etc) tu pastrezi in minte momentul ala cand totul va lua sfarsit si vei ajunge sa te si bucuri de sacrificiile tale. Cand stii ca dincolo de furtuni va aparea si un curcubeu. Momentul ala in care OMUl pentru care tu faci sacrificii STII ca apreciaza, stii ca nu a fost totul in zadar. Stii

Ei? ce se intampla atunci cand momentele alea nu mai vin? Nu le mai apuci? Sau poate mesajul nu ajunge acolo unde trebuie? Ce faci cand iti dai seama ca totul a fost in zadar? Cum te mai ridici? Cum gasesti puterea sa o iei dupa aceea din nou de la capat, cu alte si alte sacrificii?

Anunțuri