Etichete

, ,

Cateodata Iadul seamana izbitor de bine cu trecutul. Ati observat? Cateodata umbrele noului taram imi seamana extrem de bine cu propriile amintiri…bantuind zi si noapte si ele pierdute fara sa stie pe unde. Cateodata ii invidiem pe cei morti pentru  lipsa lor de amintiri, uneori ei insisi sunt amintirile, uneori ne bucuram de lupta asta zilnica de a ne apropia de ideea de a fi umani…total lipsita de sens pentru majoritatea…o cautare neobosita pentru multi dintre noi, dar niciodata destui.

Orfeu si Euridice din poveste ne dau o lectie de viata (sau de moarte) care ar trebui sa ne cam vindece de „fantome” – invatam ca moartea, la fel ca si viata nu sunt decat niste spatii cu granite extrem de flexibile. Nimic nu e batut in cuie. Cand nu ai, esti capabil de orice, rupi asa zisele limite, te duci si te intorci dintre viata si moarte fara probleme…dar cand ai, ei, atunci intervine problema: cand ai, fie iti doresti sa dispara, fie iti bagi picioarele si pierzi, deci, vei ajunge la NU AI.

Vedeti cum suntem? aleeergam dupa himere toata viata cand de fapt solutia este simpla – sa fii in permanenta, de la bun inceput, constient ca nu ai si gata. Iar tot ceea ce facem pana la urma este doar o incercare de a ne gasi un rost. Spunem ca ne dorim o viata mai buna si pe urma? Spunem ca ne dorim sa fim noi insine mai buni, si pe urma? Spunem ca vrem ca oamenii de langa noi sa fie mai ok, mai zambitori, mai, mai, mai; in permanenta MAI ceva. Si pe urma??

Eu va provoc sa imi demonstrati ca gresesc, ca undeva logica mea e stramba si schioapa si oarba si totally unfuckable astfel incat sa incetam naiba o data sa dam cu piciorul lucrurilor pe care le avem. DEJA!

Anunțuri