Etichete
Scriu pentru a patra proba a celor de la Nemira. Scriu de fapt pentru mine si pentru un om drag mie. Scriu pentru un timp care a trecut pentru mine poate prea incet sau prea repede. Nu este o proba de concurs, este un stilou inmuiat in cerneala rosie a sufletului care se mai deschide din cand in cand catre o lume care nu imi apartine, care ma surprinde, cateodata placut, de cele mai multe ori neplacut…dar care continua sa ma surprinda.
Nu neg – asteptam cu nerabdare, si ca mine inca alti vreo suta si ceva de concurenti proba lor. Probabil ca ne doream atat de mult sa scriem despre carti, despre randuri si verbe, incat cautam pretext in orice. Ma bucur in schimb ca eu nu a trebuit sa astept. Sa astept sa ceara ei pentru ca eu sa impartasesc dorul meu de lectura buna. E una din consolarile mele din acest moment.
As fi putut scrie despre cartile facultatii mele de la Nemira. Despre cum, fiind studenta la Stiinte politice, am trecut prin toata cartile publicate de ei – de la Stanomir, la Preda, La Vlad, La Ligia Livada si Manent…toti au trecut prin mainile mele, incercand sa le inteleg sensul, sa ma deprind cu un limbaj care nu era al meu, care ma forma atunci. As putea sa scriu despre cursele infernale in cautarea cartilor acestora prin librariile unde Nemira exista sau prin anticariate. Despre timpul petrecut fara sir la biblioteci, nu citind, ci savurand randuri si pagini intregi. Despre infruntarea si a ninsorilor si a ploilor, despre zile in care mancam doar covrigi pentru ca erau singurele alimente pe care mi le permiteam atunci doar pentru a putea sa ma bucur de carti noi, de carti cumparate, de carti care sa fie ale mele. As putea sa vorbesc despre cum pacaleam, ca orice student RATB-ul bucurestean in incercarea aproape disperata uneori de a pastra banuti cu care sa platesc placerea unei lecturi bune…As putea sa vorbesc despre toate astea dar nu o sa o fac. Nu despre cartile politice aparute la Nemira vreau eu sa ma destainui.
O sa va vorbesc despre o alta – despre prima si singura carte scrisa de Nicu Alifantis – „Scrisori nedesfacute”
Eu pe Alifantis l-am descoperit cu zbucium in liceu. Pe vremea cand lumea imi parea imensa si buna, asa ca o mama care asteapta copilul sa creasca?! Nu a fost asa. Dar Alifantis ma facea sa o cred. Ma lasam mereu purtata de versurile lui Nichita Stanescu sau Bacovia sau Minulescu din muzica lui, de acorduri. Nu stiam ca ar fi scris vreodata ceva. Ironia face ca el nici macar sa nu isi fi dorit sa fie publicat – a venit o data cu o grea incercare prin care a trecut si unul din editorii Nemirei a facut asta pentru el. Sunt scrisori scrise si netrimise catre cineva anume. Poate doar catre sufletul lui tulburat din acele momente. Le-am desfacut noi, insa, cei care le-am citit. Le-am desfacut EU, le-am mangaiat ca pe niste odoruri dragi, ca pe niste copii regasiti, le-am mirosit si le-am inhalat pana la ultima suflare a sufletului meu. M-am regasit si pe urma m-am pierdut in ele. Alifantis nu a scris pentru noi, el a scris pentru el.
Rasuflare din rasuflarea lui, carne din carnea cunoasterii lui – pentru noi, sacrificiul pe care el a putut sa il faca pentru noi. Nu degeaba. N-ai cum! N-ai cum sa citesti si sa treci mai departe. Nu, n-ai cum sa uiti in primul rand. E acolo si lasa cicatrici blande cu fier inrosit de suferinta, de intrebari, de cugetari. Cate din intrebarile lui nu ni le-am pus si noi? Cate din trairile lui nu le-am avut fiecare dintre noi la un moment dat? Cati au pus punctul pe i sa spuna „uite, astea sunt, ia-le si citeste-le! Invata din asta! Traieste! Sufera, iubeste, simte!”
Una din poeziile mele de suflet de aici este urmatoarea:
Cantec la malul marii
La ceas tarziu
Te lasi prada privirilor
si rasuflarilor mele,
aidoma marii
albastre,
salbatice,
frematatoare.
Sufletele noastre se unesc
intr-o tacere pe care numai ele o cunosc
nopti,
negre,
pletoase,
cu lacrimi de luna
pe care numai noi le stim.
Ce binecuvantata intelegere
si iubire ne-apasa!
Cum ai putea? Sa iti intrerupri inima din a batea din ce in ce mai puternic pana ramana muta de placere, in fata unor asemenea cuvinte?!
Pe vremea aceea i-am raspuns scrisorii acesteia lui Alifantis. O sa o fac si acum, iata:
Da, sunt o scoica roz in mainile tale de nisip
Da, coaja mea umeda de apa marii absoarbe granulele tale maronii
Da, ma patrunzi prin toti porii si imi place sa te port peste tot
Da, si ce daca ma rostogolesc valurile aduse de tine pe plaja?!
Da, culorile mele se pierd in gustul tau indefinit
Si soarele incearca sa imi usuce urmele tale…
Dar vine seara si soarele dispare…ramai doar tu…
Sa te lipesti de formele mele reci, ude, fierbinti, uscate…multicolore
Ia gusta o scoica abia iesita din mare…
Nu-i asa ca are acelasi gust ca saruturile noastre?!
2likebutterflies's Blog 