Etichete
“Tanti mama lu’ Nelutuu?? Il lasati pe Nelutu sa iasa afaraaaaa?”
“Pleaca ma de-aci ca isi face temele, nu ca tine, staaaai haimana pe strada! Te spun eu lu’ maica-ta! Du-te la lectii si nu mai bate mingea degeaba!”
Imi inghit cateva cuvinte de dulce pe care i le-as fi spus lu’ tanti mama lu’ Nelutu, dar mai bine lasa ca prea face gogosi bune si imi da si mie. Asa ca urc in casa…si asa este cam frig!
Ai mei se uita la un film cu Van Damme pe noul VCR transpus pe televizorul Grundig din sufragerie. Ni l-a adus o matusa care a fost plecata in Germania imediat dupa revolutie. Mare smecherie televizorul color cu telecomanda, macar stiu ca mama nu mai tipa la tata de pe geam:
“Mai miscaaaa! nuuu, inca nu!…gata! las-o asa ca prinde bulgarii!”
Nu ma mai intereseaza ca data trecuta sa vad personajul principal cum o saruta pe actrita aia blonda, faza pe care am vazut-o data trecuta de sub masa din sufragerie, ai mei crezand ca eu sunt in camera mea si ma joc. Asa ca ma duc la ale mele. Dau drumul la casetofonul marfa cu luminite colorate pe care il am pe lada patului pe “mileul” crosetat de mama si incepe sa cante tare caseta cu Coco Jambo si Lambada….eu fredonez dupa ea, in timp ce pornesc Nintendo: “Shoooora mis tzifoi, va i sa ciuera ongiu foo…ooo”
Cum ma unduiesc asa ma unduiesc, Super Mario incepe.
Dupa vreo ora tarrrr telefonul din sufragerie. Ma duc repede sa raspund, boala mea sa raspund la telefon. Ma simt important, imi iau o alura de domn in devenire, imi dreg vocea si raspund: “Alo? Buna ziua! Aaaa, ce faci ma, Fanica? Tu erai, ma? Ia zi. Ahaaa, asa, da, am inteles. Bine ma, adu-l maine la scoala ca acuma nu am cum sa vin la tine. Sunt ai mei acasa. Dar maine la scoala…Auzi? La mate la exercitiul 2, x ti-a dat tot 34? Bine, papa!”
Acum tot stateam si ma gandeam – colegul meu Fanica il are pe taica-su care face bisnita la sarbi si bulgari. Cica i-a adus un telefon mobil?? Adica la fel ca al nostrum, dar fara fire. Moaaaama, ce tare! Abia astept ziua de maine. Ce daca dam lucrare la matematica?!
Ma duc repede la tata care acum se uita la meci cu vecinul:
“Tati? Ce este ala telefon mobil?”
“Eii, lasa ma ca tie nu iti trebuie. La ce vrei sa stii? Nu e de tine.”
“Dar Fanica are si…”
“Ce Fanica? Ia baga-ti mintile in cap si du-te sa inveti!”
Offf, plec spasit catre camera mea. Ce naiba au toti cu mine de ma trimit sa invat, sa invat, sa invat?? Imi caut albumul cu surprizele Turbo care stau cuminti asteptand sa le schimb. Nici robotelul meu din pachetele de tigari Asos ale lu’ tata nu se mai misca. Nu e de mine…dar de Fanica de ce o fi? Oare ce poate sa faca apartatul cel nou al lui?
Acum o saptamana tot de la Fanica am reusit sa obtin 2 pagini de Nekerman tot de la tatal lui din Germania, dar acolo nu sunt telefoane, doar haine. Frumoase, ce e drept, dar doar haine…Data viitoare i-a promis un Nekerman cu masini – Mitsubishi, alea alea. Abia astept!
De dimineata ma trezesc nerabdator sa ajung la scoala. Plec mai devreme de acasa dupa ce mama mi-a indesat repede in ghiozdan cornul cu marmelada luat de la “Piine” si eu mi-am baut ceaiul. Cu parul ciufulit (obicei la care se pare ca nu am renuntat nici cand am crescut), o pup pe mama, imi pun cheia la gat si plec.
Simt de la o posta mirosul de pacura cu care au curatat podelele iar la intrarea in scoala ma asteapta Fanica. El poarta peste uniforma neagra de scolar o geaca de blugi de la sarbi, iar in picioare are adidasi. Eu am geaca de fas rosie (n-o fi gasit si mama alta culoare? Ma intreb de fiecare data cand incepe iarna si revine calvarul purtarii unei geci “de fete”) iar in picioare am niste tenisi de Finca.
“Salut mai, Cornelus!”
“Hai noroc, Fanica! Ia sa vad si eu smecheria.”
“Ia uite!”
Si scoate o minunatie de instrument, nou nout, ca de marimea telecomenzii mele de acasa. Pana atunci credeam ca aparatul cel mai frumos din toate timpurile este telecomanda mea cu butoane colorate de care imi era frica sa ma ating ca nu cumva sa apas gresit pe ceva si sa o stric. Dar acesta…intrecea toate asteptarile mele.
“Mai Fanica, pai si de unde vine apelul telefonului? Cum vorbesti cu asta?”
“Mai intai sa stii ca se numeste telefon mobil Nokia (1011) si sunt foarte putine telefoane ca asta. Cand te suna cineva trebuie sa apas pe butonul verde si aud tot aici. Il tii ca pe receptor si cand vrei sa formezi un numar apesi pe cifre.”
“Eu nu cred asa ceva!”
“Hai sa facem o proba. Uite, mergem la un telefon public in pauza, eu sun de acolo pe numarul meu si o sa putem vorbi chiar daca stam departe unul de celalalt. Facem?”
“Facem!”
Nu ma intrebati cum a trecut ora aceea de limba romana. Printre conjugari si dictari mintea mea statea tot la “dracovenia” fara fir care ma astepta in pauza.
Suna clopotelul de iesire, am tulit-o si eu si colegul meu in strada sa incercam. Sa vezi domne minune. Chiar mergea. Telefonul acela din Germania era in mainile mele, il atingeam, nu imi venea sa cred. Fetele treceau pe langa mine la magazin sa isi cumpere strudele cu mere si eu ma faceam ca vorbesc la el.
Cand vorbeam eu asa mai cu foc cu prietenul meu imaginar din Germania, suna nebunul de telefon chiar in urechea mea.M-am speriat atat de tare ca mi-a scapat din mana si s-a facut tandari pe asfaltul din strada.
Fetele incep sa rada, eu ma fac rosu ca focul. Aoleeeuuuu, ce o sa zica acuma Fanica? Imi vand camasa de pe mine ca sa i-l cumpar din nou? De unde naiba iau eu unul nou? Asa mort de frica cum eram, vine Fanica al meu fugind ca vazuse toata scena de departe.
“Bai Cornelusule, ce facusi ma? Imi stricasi telefonul?”
Eu balbait, nu mai stiam, din rosu ma facusem alb ca varul si parca ma lua si cu lesin.
Fanica dragul de el aduna telefonul de pe jos, ii monteaza repede carcasa si e ca nou de ziceai ca nu patise nimic, chicotind de prostia mea.
“Mai nebunule, sa te invat sa il folosesti, ce naiba esti asa ca o fata? Asta e telefon de marca, super avansat, se repara singur.”
Nu va spun, bucuria mea cea mare era ca nu mai trebuia sa le spun alor mei ce se intamplase si sa ma pedepseasca tata in casa o saptamana…
Intre timp eu am crescut. Cornelus a devenit Cornel in toata regula, angajat la o companie foarte renumita in comert online, la magazinul Oktal. Nokia 1011 mi se pare acum, uitandu-ma in urma prin revistele vechi, ca un vis frumos, o parte a copilariei mele. Acum raspund la ultima generatie de telefon Nokia si ma uit la televizor LCD, oferit de prietenul meu Fanica din copilarie. Nu ca nu mi l-as fi permis si eu, dar el cand s-a intors in tara acum cativa ani la volanul unui Mercedes ultimul tip si vorbind la un Iphone, a vrut sa imi faca un cadou in numele prieteniei noastre care dureaza de 20 si ceva de ani.
Din cand in cand doar devin nostalgic si imi aduc aminte cum la mate ma striga profesoara – “Decretel”:
“Decretel?”
“Prezent!”
Va las si voua o scurta incursiune in copilaria mea din anii ’90 :
Articol scris pentru Superblog 2012, etapa Oktal
2likebutterflies's Blog 