Etichete

, ,

Cineva a avut grija sa imi aminteasca zilele trecute de „sahul” pe care eu il joc cu Dumnezeu de ceva timp incoace.

Pe urma am gasit poezia asta a lui Marin Sorescu…

Cred intr-adevar ca lucrurile nu se intampla niciodata fara motiv. Si mai cred ca noi oamenii suntem legati de alti oameni cu niste fire invizibile si extrem de fragile, in anumite noduri: cele care tin de o suferinta, de o boala, de o iubire, de un vis, de o dezamagire, de o calitate, de un defect, de o speranta, de alti oameni cunoscuti vreodata, etc.

Pana acum numar vreo douazeci si ceva de oameni adevarati de care sunt legata, iar vreo cateva sute de „doar oameni” care mi-au cam lasat vanatai pe la incheieturile de care m-au legat cu firele lor.

Eu mut o zi albă,

El mută o zi neagră.

Eu înaintez cu un vis,

El mi-1 ia la război.

El îmi atacă plămânii,

Eu mă gândesc un un la spital,

Fac o combinaţie strălucită

Şi-i câştig o zi neagră.

El mută o nenorocire

Şi mă ameninţă cu cancerul

(Care merge deocamdată în formă de cruce),

Dar eu îi pun în faţă o carte

Şi-1 silesc să se retragă.

Îi mai câştig câteva piese,

Dar, uite, jumătate din viaţa mea

E scoasă pe margine.-

O să-ţi dau şah şi pierzi optimismul,

Îmi spune el.-

Nu-i nimic, glumesc eu,

Fac rocada sentimentelor.

În spatele meu soţia, copiii,

Soarele, luna şi ceilalţi chibiţi

Tremură pentru orice mişcare a mea.

Eu îmi aprind o ţigară

Şi continui partida

Anunțuri