Se uita in oglinda incercand sa se vada. Trecuse mai mult de un an de cand facuse acest lucru ultima data…undeva pe la sfarsitul primaverii, sub mirosul patrunzator de tei inflorind. Atunci cicatricile sufletului se ascunsesera bine printre faldurile de vise, de speranta, de amintiri. Erau acolo precum mantia unui senator roman – acoperind cu purpura vechiul, durerea, tristetea, singuratatea.
Ca in orice spectacol, uneori cortina de purpura cade, iar actorii raman la scena deschisa in fata spectatorilor care aplauda frenetic o piesa excelenta. Le-a placut! Aplauda mai tare. Luminile orbesc, iar faldurile descopera usor usor zambetele false, oboseala, amintirile, durerea, tristetea…singuratatea…
Te inclini si te ridici evitand sa privesti pe cineva anume in ochi. Auzi ropotul salii si iti vine sa te mai inclini o data. Pana la pamant de data aceasta, pana simti ca muschii ti se incordeaza si nu mai ai puterea sa te ridici, singura varianta fiind sa ingenunchezi. Ei considera asta semn de adanc respect fata de public. Iar tu ajungi sa te simti un mascarici. Tu faci jonglerii in aer cu gandurile tale. Uite o amintire pe care o arunci, prinzi o insulta, arunci un zambet, prinzi un sarut, arunci o inima, prinzi un bob de nisip…Iar ei aplauda, le place. Tuturor le plac clovnii.
Cu cicatricile sufletului sau se retrage in cabina si nu vede decat un Quasimodo. Un Quasimodo in care fiecare runda de aplauze mai sapa cate o cicatrice, cate un rid, mai taie o data in carne vie. Un Quasimodo care spera ca intr-o zi, Esmeralda se va indragosti de el. Dar Esmeralda este in sala. Ea aplauda frenetic si rade…
2likebutterflies's Blog 