Farmec pentru intreaga viata

Ii vedeam cateodata, cand era vremea frumoasa, plimbandu-se prin parc. Adusi de umeri, cu mersul lent, se tineau de mana si inaintau pe cararile pietruite. Uneori cate un copil mai mic trecea pe langa ei zambindu-le si ei ii intorceau zambetul si o mangaiere calda pe cap. Sau stand pe bancuta venea cate un catel mai jucaus, iar intotdeauna doamna scotea cate un biscuite pe care i-l intindea. Cainele manca hulpav biscuitele, privindu-i cu ochi recunoscatori.

Daca ii vedeai de departe iti ramaneau in minte asa cum se intampla de obicei cand vezi un cuplu in varsta care inca se tine de mana. Te emotiona felul lor de a-si manifesta si confesa iubirea si respectul dupa atatia ani. Iar daca te apropiai, sau daca i-ai fi cunoscut in particular sau chiar daca ai fi avut curiozitatea sa te apropii de ei i-ai fi auzit vorbindu-si:

– Uite, Marcele, spunea ea cu o voce calda si usor ragusita intr-o zi, stand amandoi pe banca, uite, zice, daca ai putea vedea acum ce frumos este cerul…In curand se va inopta, iar soarele a spart norii grei care incarcau cerul mai devreme, astfel incat acum este usor sangeriu, cu o tenta de violet. Stii ce frumos este? Iti mai aduci aminte cum este culoarea aceasta?

El a zambit batand-o pe mana si spunand:

– Imi amintesc, cum nu…Chiar daca nu pot acum sa mai vad, amintirile mi-au ramas intocmai in minte. Cand ne-am dat prima intalnire tu purtai o rochie violet, iar cerul era la fel cum spui tu acum. Tot cam pe la ora aceasta ne-am vazut, desi parintii tai abia au acceptat sa te lase tarziu afara cu „un soldat cu un aer cam dubios”. Parca asa au zis nu?

– Hehe, da, exact asa. Era din cauza ca aveai mustata. Doamne dar daca ai fi stiut tu atunci ca petrecusem ore intregi dand iama in dulapul cu haine, apoi incercand sa ma infrumusetez. Pentru ca nu obisnuiam sa port machiaj singurul lucru pe care l-am folosit a fost crema nutritiva Doina. Am intins-o bine pe fata si pe gat pana a intrat in piele si apoi am folosit putin ruj. Atata tot!

– Si a facut o treaba excelenta! Acum inteleg de ce miroseai atunci atat de frumos. Imi amintesc ca m-ai cucerit. Era un miros usor dulceag, dar in acelasi timp discret, foarte feminin. Am cautat in acel an in toate magazinele sa gasesc parfumul cu care erai data. Vroiam sa iti fac o surpriza de ziua ta cumparanduti-l…daca as fi stiut eu ca era de la crema… Oricum, in timp mi-am dat seama ca nu era parfum, pentru ca mirosul acesta a devenit emblema ta. Te-a insotit in in fiecare zi. Cred ca daca as umbla acum in poseta as gasi-o negresit, asa este?

– Da. Ai dreptate! De fapt, chiar o sa imi dau putina pe maini. Mi s-a cam uscat pielea din cauza frigului. Stii ca Farmec tocmai a inceput o colaborare cu Krem? Au un clip tare dragut si modern, desi au aceeasi crema benefica.

– Nu stiam! … Poti sa ma lasi pe mine sa fac asta?

– Ce anume?

– Sa iti intind crema pe maini. Ma lasi?

– Marcele, dragul meu, tot copil ai ramas, chiar si la 80 de ani…Asteapta nitel sa o scot din poseta.

Chiar daca nu o putea vedea, se intoarse cu fata spre sotia lui si luand crema pe degetul aratator exact cat trebuia, lua mana stanga a sotiei sale si cu atingeri usoare ii intindea crema pe spatele mainii. El ii zambea cald, iar ea parea topita…chiar dupa atata timp. Cand el ajunse la verigheta zise:

– Purtai mirosul cremei Doina si in ziua nuntii cand ti-am asezat verigheta pe deget. Aveai mainile atat de moi si de delicate…In ziua aceea de octombrie am scris o poveste de iubire…

Ii intoarse mana si incepu sa ii atinga palma.

– M-ai uimit foarte mult atunci cand mi-ai cerut sa iti aduc crema Doina la o ora dupa ce ai nascut-o pe fetita noastra, Maria. Intr-adevar, dupa nastere aratai epuizata si stiu ca nu ti-a fost usor. Nu intelegeam cum te puteai gandi sa te infrumusetezi in acele momente. Pe urma, dupa ce am vazut efectul asupra pielii tale am inteles – urma sa ti-o aduca, sa o tii in brate. Pentru tine era ca o prima intalnire cu un inger – ai vrut sa te simta ca esti frumoasa si fina, asa cum era ea…

Repeta gesturile de mangaiere pentru intinderea cremei si pe mana dreapta.

– Cu dreapta i-ai intins fetei noastre crema Doina, in adolescenta, recomandandu-i sa o foloseasca dimineata si seara pentru a-i pastra tenul curat si hidratat. Cred ca nu voi uita niciodata momentul acela atat de intim dintre mama si fiica, la care am avut privilegiul sa asist…desi din umbra, pentru ca voi nu ati stiut niciodata ca sunt acolo.

– Te iubesc atat de mult! zise sotia sa vizibil emotionata. Esti un om minunat!

– Si eu te iubesc, scumpa mea vedeta…

– Vedeta?

– Da, esti vedeta vietii mele. Intotdeauna si fost… zise atingandu-i cu blandete fata care in ciuda anilor isi pastrase luminozitatea si frumusetea datorita ingrijirii zilnice.

Nu mi-am dat seama ca plangeam pana cand doamna nu m-a observat stand pe banca de langa ei si m-a intrebat:

– Buna ziua, Adela. Ce s-a intamplat? De ce plangi?

Indata batranul s-a intors inspre locul unde se presupunea ca stau. Nu ma putea vedea, ramasese orb in urma cu cativa ani.

– Buna ziua, doamna profesoara! Domnule Ionescu…! Nu este nimic, tocmai mi-am amintit ceva frumos!

Articol scris pentru Superblog 2013.

 

 

 

Publicitate

Eu sunt ok! Tu esti ok?

Etichete

parteneriat media, Superblog, zelist

Transform un pic acest principiu de inter-relationare pentru a lansa o dezbatere legata de increderea in parteneriatul blogosferic. Daca proba lansata in cadrul Superblog 2013 este despre puterea parteneriatului in blogosfera, eu as vrea sa va provoc la opinii legate de increderea in acest parteneriat. Cu alte cuvinte, ai incredere pe „mana” carui blog/carei publicatii iti lasi imaginea?

Sa incepem de la baza. Punctul 1: Ce este parteneriatul in blogosfera?

Eu as raspunde asa: parteneriatul in blogosfera are aceeasi valoare in zona de business, pe care o are cuplul in zona personala – mai devreme sau mai tarziu, fara el te vei simti singur si neimplinit, fara oportunitati de socializare si fara putere (chiar si financiara). Ca si in mediul exterior blogosferei, exista burlaci. Iar „burlacii” blogosferici sunt de obicei acele site-uri care au destula notorietate si investitie financiara cat sa se sustina singure.

Bun, astfel trecem la punctul doi. Punctul 2: De ce apar parteneriatele in blogosfera?

Atat relatia personala cat si parteneriatul in blogosfera pornesc de la principiul pe care americanii il numesc win-win situation. Adica ambele tabere au de castigat. Daca unul din parteneri nu are de castigat, atunci nu vorbim de o relatie in adevaratul sens al cuvantului. Corect?

Pentru a pasi in relatie/ parteneriat este nevoie de mai mult decat constientizarea beneficiului oferit de partile implicate. Pe de o parte vorbim de nevoia de implinire, de crestere reciproca, de dezvoltare. De publicitate. De cat mai multi cititori, de prezenta in media. Toate acestea aduc mai departe fonduri pentru sustinerea diverselor initiative mai mult sau mai putin indraznete cum este aceasta competitie in cadrul careia particip.

Toate aceste beneficii se traduc in viata personala prin iubire. In blogosfera, iubirea se refera la compatibilitate. Copiii blogosferei nu sunt nici pe departe rosii in obrajori rontaind cu nesat bomboane, ci este unul singur – puterea de formare a opiniei. Cu cat parteneriatul este mai bun, cu atat puterea creste mai repede.

Sincer acum, ati vedea o publicatie online de nisa pe…sa zicem sport, care promoveaza o competitie de crosetat? Sau un blog cu tenta vadit misoginista care este promovat de partener media gen www.mujer.ro?  Cel mai probabil ca nu, pentru ca nu sunt compatibile. Iar un astfel de parteneriat, chiar daca s-ar intampla, ar avea fix rezultatul unei picaturi intr-un ocean de internet, adica impact zero.

Ceea ce ne duce la punctul 3. Poate exista „iubire” in parteneriatele blogosferice?

Da. Se poate, daca ambii parteneri sunt deschisi si sinceri. Daca sunt de incredere, cu alte cuvinte. Si de unde stim acest lucru? In blogosfera, probabil ca ar fi bine sa analizam partenerul cu atentie:

– Este ok imaginea pe care o are in blogosfera si in afara ei? Pana la urma de imaginea lui imi leg imaginea mea. Un site sau o publicatie care foloseste un limbaj agresiv sau nu este atent/a cu modul de folosire a gramaticii si ortografiei in limba romana nu va putea fi niciodata blogger partener cu romaniistiuromaneste.wordpress.com, spre exemplu.

– Care este vizibilitatea acelui partener? Cat de prezent este in online? Ce instrumente foloseste pentru a se face vizibil? Cati vizitatori unici are? Care este pozitia in zelist? Cu alte cuvinte, in lumea reala ar fi ceva de genul, ce anturaj are, care sunt prietenii cu care isi petrece timpul liber, care este arborele lui genealogic?

– Cat de interesat este de tine? Adica, ok, partenerul poate avea destula putere in online, dar daca nu este interesat de tine nici cat un share pe facebook, atunci este clar ca nu putem vorbi despre parteneriat bun. Deci, trebuie sa te asiguri ca din punct de vedere al omului care sta in spatele tastaturii, acesta este ok. Tu stii ca esti ok pentru ca vii cu toate cartile pe masa. El este ok, insa?

Stiu din proprie experienta ca pentru un blog nou creat sau care nu cunoaste foarte bine „cu ce se mananca” domeniul, poate parea un fel de lupta intre David si Goliath. Cum sa faci fata si sa te compari vreodata cu un colos al online-ului? De ce ar accepta vreodata un astfel de blog sa se asocieze cu tine? Ce ai avea tu de oferit? Exista un singur raspuns: asigura-te ca esti consecvent si de incredere in munca de blogging pe care o faci. Uneori, daca le ai pe cele doua, nici macar un page rank bun nu iti poate face concurenta. Cu alte cuvinte, niste picioare lungi si un par blond nu sunt intotdeauna cautate.

Asa ca inauntrul sau in afara blogosferei, ai grija intotdeauna cui spui „DA!”

Iar in incheierea articolului, mi-am adus aminte de o fabula scrisa de Aurel Baranga…in cazul in care juriul va gasi inoportuna asocierea intre parteneriate in blogosfera si relatii de cuplu.

― Ce diferență este
Între viespe și albină?”
A întrebat,
Odată,
Ursul,
Spre lămurirea lui
Deplină.
― ”Colosală”,
Strigă o sulfină
Cu putere:
― ”Una dă fiere
Și cealaltă miere”.
” ― Ba, v-o spun, din inimă,
Că distanța-i minimă:
Numai de o literă”,
Șușoti o viperă.

Controversa
E atît de fundamentală,
Că face inutilă
Orișice

MORALĂ.

Doar un sfat:
Cînd ceri o părere,
Să știi că există:
”Punctul de vedere.

Un inger printre noi

Chiar in statia Teiul Doamnei de pe Soseaua Colentina (linia troleibuzului 66) era prin 2006 un Orfelinat. Eram pe atunci studenta si pentru a ajunge la caminul studentesc, foloseam frecvent aceasta linie de transport. Coboram mereu la Teiul Doamnei pentru a face schimbul de troleibuze – in fiecare zi cand coboram din troleu vedeam in dreptul geamurilor mari si fara perdele sau draperii cateva capsoare mici care priveau curioase pe strada.

Unele erau blondute, altele satene, altele chiar fara par. Unele erau capsoare de fetita, iar unele erau de baietei. Cu mainile sprijinite de geamuri, lasand urme lipicioase de la vreo bomboana pe care o tot plimbasera in manute hotarandu-se daca sa o desfaca sau nu, priveau la lumea care se intindea dincolo de „casa lor”.

Din cand in cand o doamna mai in varsta si imbracata intr-un halat alb venea si ii lua de acolo. Unii plecau imediat, lasand capul in jos, altii cautau privirea doamnei mai in varsta ca pentru a o ruga sa ii mai lase sa priveasca, dar fara sa spuna vreun cuvant. Iar Ionut…Ionut pleca indata cu doamna pentru ca in cateva secunde sa revina la locul obisnuit.

Ionut avea 5 ani atunci cand l-am cunoscut. Avea parul saten deschis, tuns foarte scurt si ochii albastri si mari. Era un copil slabut si inaltut pentru varsta lui; avea degetele mici cu unghii roase si cativa dinti lipsa. Iar data de nastere adevarata nu si-o stia.

Intr-o sambata, cand ma intorceam de la BCU am avut pornirea de a intra in acel orfelinat. M-am oprit cu doua statii inainte la un supermarket si am cumparat cateva dulciuri si portocale pentru a le oferi copiilor de acolo. Cand am intrat in curtea orfelinatului, Ionut era la fereastra, ca de obicei. Cand m-a vazut intrand si apropiindu-ma a fugit ca si cand ar fi vrut sa ma intampine. Dupa ce am vorbit cu responsabila acelui centru si am primit acordul de a intra la ei, m-am indreptat fix catre camera de zi unde stiam ca „se jucau” in fiecare zi. „Se jucau” este mult spus, pentru ca jucariile lor erau de fapt niste papusi stricate, cateva carcase de masinute si creioane pe jumatate rupte.

Zeci de ochisori tristi si singuri s-au intors atunci asupra mea. Iar Ionut a avut curajul sa se apropie primul, fara sa spuna nimic, insa. I-am intins mana ca unui om mare spunand:

– Buna, eu sunt Adela. Pe tine cum te cheama?

– Eu sunt Ionut, zise baietelul cu o voce foarte nesigura, usor tematoare si asteptand parca o confirmare din partea doamnei care ma insotea in incapere.

Copiii au mancat zambind, dulciurile pe care le adusesem si cel mai mult m-a surprins faptul ca desi toti si-ar fi dorit bomboanele doar pentru el, si-au impartit frateste fiecare bucatica si fiecare portocala. Singuratatea si lipsa unei familii ne face sa ne agatam de necunoscuti cautand putina caldura. In acele momente, nesiguranta si neincrederea sunt invinse de iubire si de speranta. Pana la urma, raul ar trebui sa scoata ce este mai bun din oameni, nu ceea ce este mai rau. 

Aproape in fiecare zi il vizitam pe Ionut, fie ca stateam in curtea orfelinatului sau inauntru. Ne jucam, dar cel mai adesea copilul imi punea intrebari in curiozitatea lui nemarginita de copil. Intr-o zi ma surprinse spunandu-mi:

– Eu nu o sa te chem pe nume. Eu o sa iti spun tie Zini, pentru Doamne Doamne trimite ingerii sa aiba grija de noi. Tu nu esti baiat, deci nu esti inger. Esti zana si te cheama Zini. Remarca lui imi umplura ochii de lacrimi…l-am strans la piept si l-am imbratisat cu putere.

In alta zi am simtit nevoia sa il intreb altceva:

– Ionut, tu visezi la ceva anume?

– Adica, noaptea?

-Nu neaparat. Si ziua. Adica ti-ai dori ceva mult mult de tot?

– Da! Mult de tot mi-as fi dorit sa ii cunosc pe mama si pe tatal meu. Crezi ca vor veni vreodata la mine? Daca as sti, le-as face un desen de Craciun sa il dau lor cadou. Zini? crezi ca m-ar iubi mult mult asa cum ma iubesti tu?

– Ionut, nu stiu daca vor veni vreodata. (I-am spus aceste lucruri desi stiam din discutiile cu responsabila orfelinatului ca ambii parinti murisera si de aceea Ionut ajunsese acolo, neavand nici o ruda apropiata care sa il ingrijeasca). Dar stiu cu siguranta insa, ca intr-o zi vei avea niste parinti iubitori, o casa calda si chiar propriul tau ingeras. Trebuie intotdeauna sa crezi. Sa stii ca orice lucru pe care il poti gandi si pe care inima il poate iubi, se va implini! Trebuie doar sa crezi.

– Zini, iti promit sa ma rog la Doamne Doamne in fiecare zi sa imi dea o familie frumoasa. Si pentru tine!

– Ionut, stii ceva? Haide sa facem ingerasi in zapada. Vii?

– Daaa!…

Am petrecut impreuna cu Ionut o scurta bucata de viata. Timp de 3 ani ne-am vazut aproape in fiecare zi, cateodata stateam ore in sir, alteori numai cateva minute. El imi adusese bucuria de a oferi iubirea cuiva care chiar avea nevoie de ea, de a fi din nou copil, de a descoperi lucrurile simple care ne fac viata frumoasa. Iar el s-a simtit cu adevarat iubit, a invatat cum sa spere din nou si, mai ales, cum sa viseze. El a fost ingerul meu, iar eu zana lui.

Acum Ionut este in America, mai precis in Illinois. Prin 2008 un cuplu de americani stabiliti in Romania de multa vreme au vizitat orfelinatul lui, s-au indragostit pur si simplu de Ionut si l-au adoptat, desi cu mare dificultate din cauza legislatiei din Romania.

Ne-am vazut pentru ultima oara pe 29 Noiembrie. Afara era foarte frig, iar nasucul i se inrosise. Stiam ca nu aveam sa ne mai vedem. Ne pregatisem pentru acest moment dinainte. Ne promisesem ca nu vom plange, dar cateodata promisiunile au dreptul sa fie incalcate.

Mi-ar fi placut sa ii pot oferi un dar de bun ramas. Poate ca ar fi fost cadoul potrivit acesta, de pe luxurygifts.ro.

Dar nu l-am avut atunci. I-am amintit doar mesajul: „Ionut, visul tau s-a implinit. Acum vei avea o familie. Intotdeauna poti implini ceea ce visezi si ceea ce iubesti. Crede in asta. Crede in tine. Si nu uita niciodata cat esti de special!” 

Neoficial, data de nastere a lui Ionut este 29 Noiembrie 2008. Stiu ca este bine acolo unde este acum. Stiu ca zambeste in fiecare zi. Si viseaza. Iar in afara de toate amintirile acestea, singura fotografie a lui Ionut inainte de a pleca este aceasta:

P.S. Acest articol este 100% adevarat. Orfelinatul sectorului 2 se numeste Colt Alb si va invit, in cazul in care va doriti sa faceti o fapta buna, sa vizitati acest centru si sa aduceti o bucurie copiilor de acolo.

Articol scris pentru Superblog 2013.

Update Concurs Luxury Gifts

Dragii mei,

In urma cu aproximativ o saptamana am lansat un concurs despre amintirile cele mai dragi din copilarie. Premiul este un voucher de reduceri de 50% la butoni si bijuterii fantezie de pe site-ul luxurygifts.ro.

Toate comentariile care au participat la concurs au fost inspirate, deosebite. Cum ai putea alege vreodata daca o amintire este mai buna decat cealalta?!…

Cu toate acestea, am ales comentariul care m-a emotionat cel mai tare: castigatoarea este Teodea.

Mihaela, sa te bucuri de voucher si de sclipiri!

Scrisoare catre Mos Craciun

Iubitul meu Mos Craciun,

Stii si tu si stiu si eu ca aceasta este ultima mea scrisoare catre tine. Mai stimamandoi si ca daca am fi avut mai mult timp, aceste mici epistole pe care eu ti le trimit in fiecare an si la care tu imi raspunzi lasandu-mi-le sub bradut nu s-ar fi oprit aici.

Cateodata in viata insa…

S-au strans deja 21. Le-am pus o fundita frumoasa, rosie. Este cea in care tu mi-ai impachetat cadoul cand am implinit 18 ani. Am pastrat-o. Am pastrat fiecare cadou pe care mi l-ai facut ca pe niste icoane sfinte, le-am purtat cu mine ani in sir fara sa ma satur de ele. Anul trecut mi-ai facut cel mai frumos cadou din toate – mi-ai daruit un suflet care sa ma iubeasca din toata inima. Probabil ca ai stiut ca aceasta era ultima mea dorinta, nu-i asa? Iar anul acesta, cu ceva timp inainte de Craciun ne-am si casatorit. Stiu ca ai fost acolo si ai vazut tot. Iti multumesc.

Asadar, anul acesta nu iti voi cere nimic pentru ca mi-ai dat deja totul. Acum vei deveni Mosul lui, imi promiti?

Langa cele 21 de scrisori catre tine vei gasi si o carte – „Craciunul in cele mai frumoase povestiri”. Povestea mea favorita de acolo este „Spiridusii Craciunului a lui Oscar Wilde.

Mosule, sa nu uiti niciodata cat esti de special! Te iubesc!

Cu drag,

Spiridusul tau

P.S Aceasta scrisoare participa la concursul Superblog 2013. Multumesc editurii Nemira care mi-a oferit ocazia de a scrie aceste randuri Mosului meu. Altfel, doresc sa transmit un mesaj juriului editurii Nemira, in cazul in care aceasta scrisoare se va califica pentru unul din premiile oferite, de a transmite voucherul, indiferent de valoarea acestuia, concurentului care s-a retras din concurs – Radu Cindrea, ca dar de Craciun din partea mea. Multumesc anticpat.

A car’s dream

Etichete

dreams, Superblog, Toyota

Visul ei dintotdeauna a fost sa fie imaginata, desenata, proiectata si lansata din ideea unui copil. Isi imaginase mereu ca undeva, in lumea aceasta cu atat de multi oameni si prea putine suflete, se va naste acel copil care sa o vrea…care sa isi doreasca sa devina realitate.

Pana atunci astepta cuminte! Astepta sufletul pur care sa isi puna deoparte banuti pentru a-si cumpara creioane si hartie alba pentru a exersa transpunerea ei acolo. Parca si simtea fiorul devenirii pe foaia alba a viitorului…un viitor inca necreionat. Simtea pasiunea cu care mana micuta inflacarata de idealuri, de visuri si de talent ii va da viata, masina visurilor unui copil.

Ar fi avut atatea de vorbit…si-ar fi impartasit pasiunea pentru vise s-ar fi incurajat reciproc sa si le urmeze pana la capat. Ea i-ar fi spus acelui copil: „Chase your dreams! Chase your car!” Iar copilul i-ar fi spus la randul lui: „Ai curajul de a fi tu insati! Ai curajul de a schimba lumea!”

Ea i-ar fi vorbit copilului despre sacrificiile pe care trebuie sa le faci atunci cand iti doresti ceva cu tot sufletul. I-ar fi vorbit mai mult despre „the love of labor”, despre satisfactia muncii tale. Iar copilul i-ar fi spus poate mai mult despre „the labor of love”, despre faptul ca fara pasiunea pentru munca sa, nici macar nu ar avea viata, ar fi doar o masina desenata pe o coala de hartie. El, insa, vroia sa ii dea viata ei, iar acest lucru se putea intampla numai iubind-o – iubind-o chiar inainte de a o vedea in desen.

La acest lucru se gandea masina Toyota inca nedesenata. Trebuia sa isi gaseasca copilul care sa o imagineze. 

Atunci am decis sa o ajut. Am decis sa ii spun povestea tuturor copiilor cu care aveam contact. Am decis sa ii caut copilul pe care sa il faca fericit aratandu-i „casa” sa din Japonia si care la randul lui, sa o faca fericita dandu-i viata, aratandu-i lumea fericita prin ochii de copil.

Afland de concursul Dream Car Art Contest organizata de Toyota care se adreseaza copiilor sub 8 ani, celor intre 8 si 11 ani si celor intre 12 si 15 ani, m-am consultat cu „masinuta” mea si am plecat in cautarea copilului.

Am realizat impreuna afise specifice fiecarei categorii de varsta: pentru cei sub 8 ani

Pentru cei intre 8-11 ani

Si pentru cei intre 12 si 15 ani

Gradinite si scoli au fost prima noastra tinta; pe urma cateva vizite la primariile din comunele invecinate unde am cerut aprobare pentru a lipi afise si a organiza intalniri cu parintii si copiii care au dorit sa participe.

Au urmat cateva intalniri cu copiii de la Centrele de excelenta din judet, unde de obicei sunt copii cu talent deosebit pentru arta, vizite la centrele de plasament unde ne-am intalnit cu copiii orfani. Masinuta mea a venit cu aceasta idee extraordinara pentru ca uneori acesti copii nu au acces la canalele media la fel ca restul copiilor si mai ales, (iar aici ea m-a impresionat cu adevarat) pentru ca acesti copii au cel mai mult nevoie sa viseze…sa creada in ei, in capacitatea lor de a face ca visurile sa devina realitate.

Ne-am asezat printre fiecare grupa, spunand cate o poveste pentru a-i determina sa se inscrie la concurs, sa aiba curaj sa isi ia visele in maini si sa deseneze cu ele viitorul.

In fiecare loc unde intalneam copii sub 8 ani, ne asezam „turceste” printre ei si ne incepeam povestea:

-Stiti voi cum iau nastere copiii?

– Daaa, ii aduce barza…ziceau in cor o multime de glasuri subtiri si vesele.

– Da, asa este, ii aduce barza. Dar stiti voi de unde vin copiii pe care ii aduce barza?

Liniste de aceasta data. Pe urma:

– Din tarile calde, cumva? zise la un moment dat un copil mai indraznet. Toti izbucnira in ras, inclusiv eu si „masinuta” mea neinventata care se afla tot timpul cu mine.

-Fiecare copil creste mai intai in mintea parintilor lui. Ei si-l imagineaza, si-l doresc din tot sufletul, iar apoi vorbesc cu barza si ii cer sa il aduca. La fel se intampla cu toate lucrurile speciale. Fructele sunt rodul imaginatiei copacului unde cresc. Iar toate lucrurile din jurul nostru au fost la un moment dat o idee in mintea cuiva. Chiar si acest scaun, chiar si creionul din mana voastra sau hainutele cu care va imbracati. Totul este deja in mintea noastra si asteapta sa prinda viata.

Zeci de ochisori limpezi se uitau tinta la mine. Unii zambeau de parca atunci ar fi descoperit o comoara. Altii aveau privirea copiilor care duc vorbele mai departe in gand, gasind noi sensuri.

Eu am continuat:

– Ei, printre ideile din mintea copiilor exista si ideea unei masini. 

-Voua va place sa desenati masini?

– Daaa, raspunsera mai mult baieteii.

– De ambulanta. Sau de politie. Cu girofare.

– Sau de curse…

– Da da, cam asa ceva. Numai ca aceasta masina este mai speciala, pentru ca este masina care v-ar duce pe voi undeva sus, poate chiar in Japonia…

Cand vorbeam cu copii intre 8 si 11 ani, care deja sunt ceva mai mari, nu puteam sa le spun nici de berze, nici de copaci care viseaza fructe. Lor le vorbeam despre un pinguin.

A fost odata un pinguin care se numea Johnatan. Johnatan era un pinguin ca toti ceilalti, adica destul de grasut, cu aripile mici si imbracat in fracul sau alb cu negru.

Johnatan era un pinguin aparte, insa, pentru ca isi dorea foarte mult sa zboare. Admira pescarusii care pareau atat de liberi in inaltul cerului lor, uneori chiar sa legana in sensul zborului pescarusilor parca dansand.

Toti ii spuneau ca este imposibil sa zboare, ca trebuie sa isi scoata din cap ideea aceasta. Niciodata un pinguin nu a zburat si nu va zbura vreodata pentru ca pur si simplu au aripile prea mici si corpul prea greu.

Johnatan, insa nu vroia sa renunte. Visa, visa zi si noapte ca va reusi sa zboare. Pana cand intr-o zi ii veni o idee – sa isi confectioneze doua aripi mari pe care sa si le prinda de ale lui si sa incerce. Macar sa incerce!

Din fericire ideea lui chiar a functionat si pentru cateva minute a simtit libertatea zborului alaturi de pescarusi.

-Asa ca, daca aveti un vis nu renuntati niciodata la el. Luptati, daruiti-va cat mai mult si nu incetati sa sperati. Intr-o zi, visul vostru va deveni realitate. Acum, daca cineva dintre voi viseaza la o masina, acum Toyota va ofera posibilitatea de a va confectiona aripi intocmai ca Johnatan. Puteti zbura astfel tocmai pana in Japonia.

Iar copiilor putin mai mari, intre 11 si 15 ani care nu mai aveau rabdare sa asculte povesti sensibile, le spuneam despre broscute. Si despre greutatea unui urcus – acela catre propriul vis.

Intr-o zi s-a organizat o competitie de broscute testoase care trebuiau sa urce scarile unei cladiri cu 10 etaje. Dupa ce s-a dat startul, broscutele au pornit cu elan catre atingerea tintei. Undeva pe la etajul 1 al cladirii deja o mare parte dintre broscute cedasera. Se oprisera obosite zicandu-si ca nu merita efortul.

In fruntea grupului de broscute concurente era una care continua cu mare sarg competitia. Pe la etajul al 5-lea al cladirii nu mai ramasesera decat vreo 4-5 broscute care pareau gata-gata sa isi de-a duhul. Numai broscuta din capat continua. Obosita, istovita de efortul pe care il depusese pana atunci, ea isi continua totusi drumul. Deja in randul spectatorilor oamenii strigau :”renunta! nu vei reusi sa urci pana la etajul 10, este prea mult pentru tine. Daca celelalte au cedat, ce te face sa crezi ca tu vei reusi?” Broscuta insa, desi ramasa singura in competitia continua.

Tarziu de tot a reusit sa ajunga, invingatoare, la ultimul etaj. Tot ce isi dorise era sa vada apusul de soare de la inaltime. Si reusise!

Reporteri au venit apoi sa o intrebe pe broscuta invingatoare cum a reusit aceasta performanta. Numai ca broscuta era surda!

-Voi ar trebui sa deveniti surzi fata de toti cei care va vor spune vreodata ca NU puteti sa faceti ceva. Ca visul vostru este prea mare, prea greu, prea departe de voi. Ascultati-va numai inima, talentul si visul! Din acestea ne hranim cu totii! Iar daca visul vostru este sa desenati masina visurilor, sa stiti ca ea va asteapta! Si Japonia la fel, daca va veti inscrie in concursul Dream Car Art Contest lansat de Toyota.

La finalul zilei, cand ramaneam singura cu „masina visurilor unui copil” aceasta imi spunea oarecum deznadajduita:

– Crezi ca voi fi intr-o buna zi si eu desenata de un copil? Crezi ca cineva ma va imagina? Ca ne vom gasi?…Sunt atatia copii si atatea masini in aceasta lume!

– Fiecare copil si fiecare masina isi are locul ei pe lumea aceasta, Johnatan! Labor of love si Love of labor, mai stii? Si chasing dreams… dar deja vorbeam singura. Masina visurilor isi gasise copilul care sa o deseneze in cadrul concursului.

Articol scris pentru Superblog 2013

 

Pe cand eram o opera de arta…

In loc de Prolog

In bucatarie, sotul si sotia stateau la cafea. La un moment dat, vecina cuplului intindea niste haine afara.

Femeia spune:

-Ia te uita, nu le-a spalat bine, hainele ei nu sunt curate complet, au pete. Cred ca nu stie sa spele!

Sotul doar s-a uitat la ea, apoi la femeia care intindea hainele pe sarma, dar tacu.

Peste cateva zile, acelasi lucru.

Alta data, sotia ramase uimita privind pe geam la vecina care isi intindea rufele.

– Nu pot sa cred! Lucrurile ei sunt atat de curate si frumoase! Oare cine a invatat-o sa spele acum?

Sotul raspunse:

– Daca vezi lucrurile printr-un geam murdar, atunci normal ca le vei vedea murdare. Doar am spalat geamul de la bucatarie!

…

Iesind din cada, Irène intinse mana dupa prosopul mare din cuier. Facand acest gest, privirea ii cazu fara sa vrea asupra reflectiei din oglinda. Schita unei balerine in pozitie de cumpana se prefigura printre aburii apei calde, intuindu-i silueta. O figure ceva mai inchisa la culoare decat albul imaculat al faiantei din spate si un val de catifea rosie si ondulata ii cadea pe umeri.

Balerina se indrepta. Statea dreapta in fata oglinzii, complet goala. Fara haine, se simtea mai fragila decat un pui abia iesit din goace. Intinse mana stergand usor oglinda aburita. Indata ce facu asta, privirea patrunzatoare, usor obosita a doi ochi verzi o tintui locului. Era timpul! Era timpul sa se dezbrace de toate hainele acelea pe care i le daruisera ceilalti. Privi in jos pentru cateva secunde. Apoi inchise ochii si doua lacrimi mari ii brazdara chipul curat.

In fata ei se intindea „lenjeria intima” a secretelor impartasite celei mai bune prietene – murdarite apoi de descoperirea tradarii.

„-Maria, de unde stiau acesti oameni despre episodul din trecutul meu?” „-Eii, mare branza?! Oricum nu puteai pastra secretul la nesfarsit…”

Lenjeria se patase iremediabil, din pacate. Din matase din cea mai fina, lenjeria intima a secretelor bine pazite, a increderii acordate celorlalti, este probabil cea mai delicata din piesele „vestimentatiei” noastre zilnice. Aflata pe dedesubt, lipita de noi, atunci cand o inlaturam ramanem goi. Intre noi si ceilalti nu mai ramane nimic de spus, nimic de ascuns si nimic de aparat. O astfel de pata nu mai poate fi scoasa decat cu foarfeca. Tu ai risca sa tai ibucati din sufletul unui om?

Imediat deasupra, statea mototolita acum camasa alba de bumbac. Calcata impecabil de fiecare sedinta, fiecare raport, fiecare interviu si fiecare promovare, camasa ajunsese intr-un final „calcata in picioare” de perioadele de somaj, de umilintele in fata unui sef aiurea, de refuzurile diverselor companii de a angaja…Ultima data isi calcase aceeasi camasa cu un fier de calcat Bosch. Fiecare cuta si fiecare pliu fusese netezit usor cu acest electrocasnic care in timp ii devenise cel mai drag.

Ii devenise cel mai drag pentru ca intindea perfect defectele, dispareau „ca prin minune” jigniri si vorbe urate, prejudecati si insulte inutile aruncate de oameni inconstienti. Acum doua zile camasa ei alba calcata perfect ajunsese pe jos:

” -Ne pare rau, nu va putem angaja! Nu corespundeti cerintelor postului. Compania noastra nu este dispusa sa angajeze persoane care au boli grave!

– Dar am finalizat tratamentul de chimioterapie acum 2 ani. Iar ultimele analize arata perfect!

-Ne pare rau!”

Putin mai incolo, statea o pereche de blugi. Albastru inchis, cu o croiala moderna, tinereasca, spalati si re-spalati in toate valurile devenirii ei ca femeie. Apa calduta a primei iubiri ii spalase frumos, in timp ce apa rece a dezamagirilor treptate ii cam decolorase. Prima petrecere in universitate ii rupsese grav, ii desirase in episodul dureros al abuzului fizic caruia ii cazuse victima din intamplare. Pe urma, ani buni durerea inca resimtita o impiedicase sa ii mai imbrace. Intr-o zi si-i trasese pe ea si ii taiase intentionat transformandu-i in pantaloni scurti. Invatase ca orice lucru rau, privit printr-o lentila murdara, va arata si mai rau! 

Jacheta de piele era agatata intr-un cui. Probabil ca era cea mai bine pastrata parte din viata ei. Cand intrase in adolescenta isi jupuise cu greu si foarte atent piele copilariei ei si o agatase acolo. Cateodata si-o mai lua pe ea cand iesea sa alerge prin lanurile de grau cu maci sau cand facea baloane de sapun razand ghidus. Dar de cele mai multe ori ramanea atarnata in acel loc…un articol de imbracaminte vintage, pretios, aproape ca o opera de arta.

Ciorapii fini stateau asezati pe sarma…cand era mica mama ii daduse o pereche noua de ciorapi albi trei sferturi pe care ii murdarise cazand pe iarba. Plansese toata ziua din cauza aceasta, dar mama ei venise si in locul unde era pata de iarba ii desenase cu o carioca, un fluturas. „Picioarele noastre sunt ca aripile fluturilor – zborul fiecaruia este o destinatie speciala.” Mama care inainte sa inchida ochii si-a dorit o pereche de ciorapi fini de matase, cum se purta odinioara…

Ciorapii ei stateau acum atarnati pe sarma pentru a-i aminti de echilibrul pe care il cauta zilnic.

Intr-un final ridica privirea si in loc de lacrimi, zambi. Un zambet larg este cel mai frumos accesoriu pe care il poate purta cineva. Un zambet curat, gratuit, din toata inima. Isi lua hainele lasate jos, le mangaie cu drag, aproape ca pe un copil si le baga la masina de spalat…si aceasta tot din gama Bosch. Dintr-o gama de oferte extrem de tentante, alesese acum ceva timp o masina de spalat si un fier de calcat de pe marketonline.ro.

Hainele ei bine spalate o ajutau sa se curete de toate prejudecatile si evenimentele nefaste din viata ei. Toate trec! Iar ce nu trece inseamna ca trebuie sa fie acolo pentru a-ti aminti de o lectie.

Pe urma, hainele ei calcate ii netezeau gandurile, grijile, emotiile, frustrarile. „Materialul” din care am fost plamaditi este rezistent „mototolirilor” vietii. Hainele noastre, insa, nu! 

Imbracandu-se cu hainele potrivite, imbracandu-se in insasi natura ei, Irène nu avea cum sa nu straluceasca. Fiind ea insasi se redescoperea in fiecare zi!

Articol scris pentru Superblog 2013

O picatura, cat un ocean

Etichete

acqua carpatica, puritate, Superblog2013

Prima poveste:

Intr-un Ocean era o picatura care spunea ca nu crede sa existe oceane in lume.

A doua poveste:

Intr-o zi, o picatura le aduna pe toate celalalte sa se rascoale impotriva Oceanului.

A treia poveste:

„Tu te afli in mijlocul iubirii mele!” ii spuse Oceanul picaturii. Dar picatura nu auzi Oceanul pentru ca era plina de iubire pentru o alta picatura.

Va invit acum sa urmariti un scurt filmulet realizat special pentru articolul Superblog sponsorizat de AQUA Carpatica. Apoi continuam…

Ioana si Andrei s-au cunoscut acum cativa ani, cand inca erau adolescenti. Obisnuiau sa se plimbe pe marginea raului care traversa orasul lor si sa isi povesteasca cele mai intime ganduri. Se tineau de mana admirand soarele rosiatic care se ascundea in fiecare zi in apa, ca si cand aceasta l-ar fi mangaiat bland, pana adormea.

Intr-o zi, Andrei nu mai veni la intalnirea stabilita pe malul apei. Ioana statea linistita, admirand unduirile valurilor si asculta zgomotul facut de acestea cand se loveau de talaz. Din cand in cand un pestisor sarea in apa, iar Ioana zambea. Avea impresia ca apa incerca sa ii spuna ceva, sa o consoleze pentru ceva ce ea inca nu stia. Andrei murise in acea dupa amiaza…

De atunci, in fiecare zi din luna martie, Ioana venea sa admire apusurile de soare pe malul raului. Atingea usor apa care venea inspre mal, lua cateva picaturi in maini amintindu-si imbratisarile lor trecute. Simtea cateodata ca apa reda acele momente, ca si cand le inmagazinase undeva, in adancul ei. Era o senzatie inexplicabila si coplesitoare. Puritatea acelei ape era atat de asemanatoare cu puritatea iubirii lor adolescentine, a trairilor si sufletelor lor.

Apoi Ioana merse la facultate. In al doilea an, intr-o dupa amiaza si-a pus alandala intr-un rucsac doua tricouri si o pereche de blugi si a luat primul tren spre mare. Era pentru prima oara cand o va vedea. Ea si Andrei isi dorisera enorm sa ajunga la mare intr-o zi, sa inoate in apele ei limpezi, poate chiar sa faca dragoste pe plaja, ascunsi de privirile strainilor, departe…Apa ar fi fost singurul lor martor, martorul pur al puritatii lor pierdute atunci. 

In timp, apa devenise un prieten. O sticla cu apa pura o insotea pretutindeni – la examene, atunci cand a trebuit sa ia cele mai importante decizii din viata ei…chiar si cand a primit un pahar de apa din partea actualului ei sot pentru ca se inecase in restaurantul unde se gaseau intamplator amandoi. Puritatea momentului neasteptat era pe masura puritatii apei salvatoare. Cateodata viata este pur si simplu…surprinzatoare!

La nunta ei, Ioanei i s-a dat de catre preot o inghititura de vin invocand Nunta din Canaan in care Iisus a schimbat apa in vin, iar ea se gandi atunci la gustul apei cu care mama ei ii uda buzele parjolite de febra cand era copil, caci tot din mana ei ii dadea sa bea. Nicicand apa nu era mai buna, momentul mai incarcat de sentimentele pure de iubire dintre mama si copilul ei.

Curand Ioana ramase insarcinata…Din momentul in care afla vestea, in fiecare zi vorbea cu copilul ei inca nenascut. Bea apa pura Aqua Carpatica si isi mangaia burtica, fiind convinsa ca apa in care copilul ei va creste pentru urmatoarele 9 luni ii intelegea mesajul, il va proteja si ii va transmite la randul ei, mesajul pur al iubirii pe care i-o purta.

Baietelul pe care il nascu se scufunda cateva luni mai tarziu in apa calduta, sub binecuvantarea preotului care il striga pentru prima oara pe nume: Andrei.

In acelasi timp, undeva in lume, cineva primea ultima baie in apa inainte de a pleca in cele vesnice…

Ioana a invatat in viata despre puterea cuvintelor pe care le spui sau pe care le gandesti, a invatat despre faptul ca puritatea gandirii tale si a sufletului tau influenteaza puritatea apei pe care o bei. 

Apa este o forma vie, este energie pura. Are capacitatea, intocmai ca si omul, sa asimileze energia generata de fapte, cuvinte, privire, atingere. Are capacitatea de a reactiona la zgomotele ambiente. Schimbarile se produc la nivel de structura a moleculelor de apa, O apa pura energetic va lua forme frumoase, asemanatoare fulgilor de nea. O apa impura, o apa contaminata cu ganduri negative, va avea un aspect nefinisat, crispat, neuniform.

Pentru mine puritate inseamna sa fiu naturala. Sa multumesc si sa iert. Sa intind o mana si sa nu judec. Sa zambesc si sa iubesc. Sa ma supar si sa imi treaca. Sa uit dureri si sa ma joc. Puritate inseamna sa fii apa care te nasti.

Iata cum cred eu ca arata o picatura de apa pura AQUA Carpatica, in starea ei naturala.

Pentru voi ce inseamna puritate? AQUA Carpatica va invita sa raspundeti acestei intrebari printr-un concurs Instagram #puritate.

Daca vrem schimbari pozitive in viata noastra, trebuie sa schimbam calitatea apei din trupurile noastre.

 

Amintiri nepretuite…se intrec

Etichete

amintiri, bijuterii, concurs, pian, Superblog 2013

Melodia cutiutei muzicale se numeste Memory si a fost compusa de Mantovani.

Cand am ascultat-o prima oara eram in fata unei usi enorme de lemn masiv, vopsita in alb. Parchetul, si acesta foarte vechi, mirosea a motorina si scartaia atunci cand paseai. Pe alocuri, cateva placi se umflasera, dand aspectul unor mici dune. Imbracata de mama cu o rochita pana la genunchi de panza topita alba imi frangeam degetele incercand sa imi astampar emotiile si teama. Geamurile erau deschise, iar vantul caldut de iunie umfla perdelele de voal alb ale camerei in care asteptam. Incercam sa nu ma gandesc la copiii care ma asteptau inapoi sa furam cirese de iunie din copacul unei vecine; nici la lucrarea de control la aritmetica, de „martitreiceasurirele”…

De partea cealalta a usii aceleia se auzeau sunetele cand grave, cand usoare si suave ale pianului care canta aceasta melodie al carui nume atunci nu il stiam si pe care nu il mai auzisem niciodata pana atunci. Ultimele acorduri se auzira, iar linistea care se lasase dupa aceea mi se paru foarte apasatoare. Pana cand usa se deschise cu acelasi scartait asemanator celui de parchet…doar ca mai puternic. De dupa usa aparu un baietel blondut, tuns scurt, cu ochelari cu rame rotunde, care imi zambi stirb. In spatele lui asteptam sa apara vreun zmeu din basmele lui Ispirescu, pe care le citisem in vacanta. Numai ca in locul monstrilor cu trei capete aparuse o doamna in varsta cu ochii mari si caprui care parca inghitise in ea toata bunatatea lumii.

Mama ma adusese sa incep lectiile de pian. Aceasta era etapa in care eram testata pentru a vedea daca am vreo aplecare catre acest instrument. Mama, o femeie care probabil ca s-ar fi potrivit de minune la inceputul secolului al 20-lea, nu vroia sa renunte la ideea de a studia un instrument muzical. Dupa esecuri avute cu vioara, harpa si chitara, considera ca ultima mea sansa va fi pianul. Din pacate, avea sa fie extrem de dezamagita cand, la cateva luni dupa ce am inceput orele de pian, nu puteam duce mai departe de un sfert aceasta superba melodie pe care aveti ocazia sa o ascultati in videoclipul Luxury Gifts.

Continuam sa merg la lectiile de pian pentru un par blond si doi ochi verzi cu ochelari cu lentile rotunde si un zambet stirb. Iar la finalul ultimei mele lectii de pian,  acelasi cap blond ma asteptase o ora pe bancuta din fata „camerei de tortura” cum o numeam eu si doua maini cu degete mai lungi decat ale mele mi-au inmanat o cutiuta muzicala cu un colibri care atunci cand se invarteste, canta Memory de Mantovani.

Acum cativa ani, la un concert de pian, o femeie cu maini mici si rochie de panza topita alba s-a intalnit cu un pianist blondut si ochi verzi. Ea purta bijuterii cu cristale, iar el purta mult talent. Amandoi au lasat sa cante cutiuta amintirilor in fundal, atunci cand privirile li s-a incrucisat.

Acum este randul vostru sa scrieti intr-un comentariu pe facebook sau in acest blog, care este amintirea nepretuita pe care vreti sa o impartasiti?

Cea mai frumoasa amintire va fi premiata cu un voucher de reducere de 50% pentru cumparaturi pe site-ul Luxury Gifts, din categoria butoni si bijuterii fantezie.

Castigatorul va fi anuntat pe data de 22 Noiembrie.

(Articol scris pentru Superblog 2013)

Vila Alpin, bine v-am gasit!

Etichete

schi, Straja, Superblog2013, vacanta Straja, Vila Alpin

– Seara buna, gazde primitoare!

– Bine ati venit, oaspeti voiosi!

Se apropie iarna. Vila Alpin isi aprinde „focul” in centrala, pregateste vinul fiert cu scortisoara pentru turisti si isi deschide larg usa pentru a ne intampina. Asa imi place sa imi imaginez oamenii care lucreaza pentru confortul nostru aici.

Se spune ca pagina de internet a devenit cartea de vizita intr-o afacere in care nu ai posibilitatea sa inmanezi direct vizitatorului detalii pentru a apela la serviciile tale. De aceea, prima imagine, fiind cea care intampina vizitatorul, trebuie sa spuna cat mai mult din personalitatea celor care pentru urmatoarele 6 sau 7 zile iti vor fi familie.

Cand am intrat prima oara pe pagina de internet in cautarea unui sejur la Straja, asta iarna, mi-a placut informatia destul de completa pe care am gasit-o, precum si spatiul generos de care dispune astfel incat sa cuprinda un numar cat mai mare de turisti. Combinatia de aer rustic prin elementele decorative(in special cele din restaurant si terasa) din lemn si aerul modern al camerelor, intalneste exigentele celor mai diverse gusturi.

Galeria de imagini probabil ca este in topul cautarilor in ceea ce priveste alegerea unei locatii pentru sejur, indiferent ca vorbim de o vacanta iarna sau vara. Din punctul acesta de vedere Vila Alpin nu dezamageste – fotografiile la rezolutie mare, cadre elocvente cu privire la activitatile care pot fi realizate, la ambient si zona adiacenta (in special cea ce schi) sunt bine organizate si apreciate de primul vizitator.

Cu toate acestea, mi-ar fi placut sa „ghicesc” mai mult din personalitatea celor care urmau sa ne intampine, sa vad cateva fete zambind cald, sa fim introdusi in atmosfera locului mai mult decat prin imagini.

Imi place sa imi imaginez pensiunea unde imi voi petrece urmatorul concediu precum o casa virtuala: ajung acolo, ma dau jos din masina, gazdele ne intampina – front page-ul site-ului.

Ma apropii de usa de la intrare, admirand intre timp cate ceva din peisaj pentru a identifica bine daca pentru urmatoarele zile vom avea locuri potrivite pentru plimbare sau pentru vizitat. Cateodata ma opresc din inaintare, respir aerul tare de munte si simt cum imi recapat energia si linistea. Vad zapada sclipind sub un soare bland de iarna si zambetul imi apare pe chip. Aud chiotele celor care sunt veniti la schi la Straja si parca parca simt cum imi creste nerabdarea sa ma alatur lor pe partie…Iar imaginea din capatul „drumului crucii” imi aminteste unul din motivele pentru care sunt acolo – reconectarea cu natura, reconectarea cu mine insami si cu cei din jur, reconectarea cu puterea divina… – aceasta a fost, daca vorbim in termeni internauti, accesarea paginii obiective turistice si „despre noi”.

De acum simt ca sunt deja intrata in casa. Gasesc la intrare transparenta totala legata de conditiile in care vom fi cazati, fie ca vorbim de gazdele care ne arata cateva din camerele disponibile, fie ca vorbim de pretul cazarii. Simt nevoia sa cer informatii suplimentare cu privire la oportunitatile de sarbatori, de Craciun si de Revelion. Mi se raspunde prompt si cu oferte atragatoare de grup sau de cuplu.

Suntem condusi in camera aleasa si mai departe, pentru ca se apropie pranzul, mergem in restaurant pentru a ne delecta cu produse ardelenesti pregatite proaspat, traditional si gustos de te lingi pe degete. gata, am vizitat si restaurantul…

Intre timp primesc un telefon de la seful meu care ma anunta ca in urmatoarea perioada trebuie sa organizam un teambuilding cu conferinte de final de an. Iar cum eu sunt responsabila departamentului de HR, imi revine sarcina de a organiza tot sejurul. Evident, pentru ca locatia unde deja suntem mi se pare ideala, gazdele ne ofera informatii detaliate si despre facilitatile de agrement sau corporatiste (teambuilding, sala de conferinte, optiuni de rafting, tiroliana, paintball, etc). Cu alte cuvinte, toate instrumentele pentru ca adulti de 30,40 si 50 si ceva de ani sa redescopere bucuria unei vacante la munte si sa devina niste copii in cantonament la Straja.

La plecare gazdele ne inmaneaza o carte de vizita cu datele de contact si ne roaga daca dorim, sa semnam in carticica de Ramas bun impresiile cu care am ramas. Astfel intru la rubrica de contact si opiniile vizitatorilor.

Si totul reincepe…pun mana pe telefon si sun…ajung „acasa”…Ultima oara, in afara de schimbarea „hainutelor” site-ului astfel incat sa fie in concordanta cu schimbarea anotimpurilor si sa denote mai multa caldura, le-am sugerat in caietul cu amintiri sa mai dea totusi o raita si pe blogul lor. Ca blogger cu experienta, stiu ce spun ca in multe cazuri, traficul pe blog iti poate creste substantial imaginea in randul clientilor.

Articol scris pentru Superblog 2013

Oamenii…prin vizorul unei felii de cascaval

Undeva prin 2006 mi-am tras un scaun aproape de „usa”, m-am urcat pe el ca sa ajung la vizor si am inceput sa privesc lumea printr-o felie de cascaval. Din doua motive – pentru ca dintotdeauna am fost fan branza. Si pentru ca lumea vazuta astfel este rotunda. Este perfecta. Este vesela. Este aromata.

Mai intai a fost un gest de curiozitate, aproape ca o ocheada. De frica, prima oara m-am dezechilibrat de pe scaun si am cazut. Dar nu-i nimic, mi-am zis – cazaturile sunt date ca sa ai si o alta perspectiva a lucrurilor, aceea de jos. 

A doua zi, m-am urcat pe scaun si am privit cateva minute. La inceput nu vedeam nimic. Pe urma ochii mi s-au obisnuit cu lumina si intrezaream oamenii. Aceiasi oameni care in afara feliei mele de cascaval ar fi trecut nepasatori pe langa mine, m-ar fi judecat sau le-ar fi fost mila, acum imi zambeau. Imi intindeau mana si ma chemau catre ei. Asa este intotdeauna – pana sa ajungi sa vezi lucrurile frumoase, mai intai trebuie sa ai rabdare. Sa te asezi si sa astepti putin. Binele nu este intotdeauna usor vizibil.

Cu timpul a devenit deja un ritual. Nu puteam sa stau o zi fara sa ma urc pe acel scaun sa privesc. Devenise doza mea de bucurie zilnica. Era ca un drog. Luam ceea ce mi se dadea si eram fericita. Dar fericirea mea nu era deplina. In timp, a lua nu a mai fost de ajuns. Am simtit nevoia sa si ofer. Orice fapta buna, daca nu se intoarce, inseamna ca a fost degeaba.

O data cand am vrut sa ma ridic pe scaun, acesta s-a rupt. Un timp am plans, gandindu-ma ca astfel nu voi mai putea privi prin felia mea de cascaval. Pana cand intr-o dimineata mi-am sters ochii de lacrimi, am pus niste carti pe jos si m-am ridicat pe varfuri. Vedeam din nou in Lumea de Cascaval. Cand ti se inchide o usa, se deschide un geam in alta parte. .

Cu timpul am crescut. Iar Oamenii mei de branza nu au mai fost doar o nevoie, ci au devenit un hobby, o pasiune. Unele persoane au ca pasiuni cartile, altii gatitul, arhitectura, cantatul sau scrisul. Pasiunea mea sunt oamenii. Oamenii buni, oamenii mai putin buni, cei care judeca si cei care iti intind o mana, cei care zambesc si cei care lovesc fara mila, cei care alearga tot timpul si cei care se opresc cateodata sa admire un rasarit. Oamenii in toata complexitatea lor, cu toata natura lor schimbatoare…ma fascineaza. Sunt o sursa inepuizabila de lectii de viata, de momente fericite, de povesti.

Oameni care au invins cancerul m-au motivat si pe mine sa lupt cu propria boala. Aceia se vad prin vizorul meu ca oamenii Delaco Cascaval Masdaam. Pentru ca sunt destul de puternici incat sa te ajute sa lupti cu morile de vant. Cand toti iti spun ca nu ai nici o sansa sa traiesti, cascavalul meu special imi da incredere ca se poate.

Oameni care au cedat si pe care i-am pierdut m-au motivat sa ii iubesc. Neconditionat si uneori chiar impotriva lor. Ei sunt Delaco miez de lapte. Pentru ca nu au avut forta necesara sa indure…si pentru ca nici macar nu ii poti condamna pentru asta. Poti doar sa te bucuri de ei atat cat inca sunt.

Oamenii rai ma motiveaza in fiecare zi – sa fiu mai buna. Sa nu fiu ca ei. Pe ei mi-a fost cel mai greu sa ii vad in lumea mea perfecta de branza. Dar isi au rostul lor. Ei sunt ca Delaco Emmentaler. Au multe gauri, multe ganduri negre care ii macina. Poate sunt chiar suferinte care ii fac sa fie asa. O data ce ajungi sa ii cunosti, ii poti transforma in ceva bun. Cum ar fi…clatite cu Emmentaler la cuptor. 🙂

Oamenii mei fragili care si-au pierdut speranta sunt Delaco Aperifrais. Ei ma fac sa visez, ma fac sa imi aduc aminte mereu ca atunci cand am fost foarte jos am avut un Grana Padano care m-a ridicat la loc. Asa ca acum este randul meu sa fiu Delaco-ul lor.

Povestea pasiunii mele poate continua. Asa se intampla cand esti fan – ai vorbi zile intregi despre ceea ce te face sa vibrezi. Iar eu sunt fan branza. Si fan oameni. Oameni-de-branza.

Poate filmuletul de mai jos este mai graitor decat cuvintele mele.

Another free photo slideshow by Smilebox

Articol scris pentru Superblog 2013

Jurnalul fericirii

Etichete

America, CND turism, Superblog2013, work and travel

Extras din jurnalul Olgai…

Mai 2009

Dupa drumul de mai bine de 20 de ore am ajuns in America. Atunci cand am coborat din avion aveam picioarele atat de amortite si de umflate incat abia simteam ca pasesc. Ma uitam in jos, sperand ca voi descoperi inca din primul minut ceva distinct, ma gandeam ca poate aerul va mirosi altfel, ca poate oamenii vor arata diferit. Venisem cu doua valize mici si cu o multime de alte „valize si geamantane” din viata mea de pana acum care, cele din urma atarnau cam greu pentru viteza cu care aveam de gand sa ma misc eu aici. Asa ca mi-am spus asa: daca vreau sa imi ating visul, atunci trebuie sa renunt la o parte din bagajele pe care le car dupa mine. Si am decis atunci, pe loc, sa scap de prejudecatile cu care venisem incarcata, sa las atunci, in aeroportul imens toate grijile si temerile legate de urmatoarea perioada si, mai ales, am decis sa las acolo tot geamantanul acela greu cu lucrurile pe care le stiam despre America inainte de a veni aici. Am decis sa iau cu mine de acum incolo doar aripile de fluture.Pentru a putea zbura mai usor. Aceasta a fost prima lectie a Americii catre mine. Din prima zi. (…)

Datorita programului work and travel am inceput in urma cu cateva zile munca. Salonul unde deocamdata invat este in centrul New Yorkului. Se numeste Arrojo. In afara de faptul ca aspir parul care ramane in urma stilistilor si curat pensulele make-up artistilor nu fac decat sa invat. Cei de aici, ma numesc deja Tinker Bell. Pentru ca sunt blonda si zbor prin salon. Pentru ca intreb mult si pentru ca observ si mai mult. (…)

Ieri m-am inscris la cursurile Harvard…adica, Harvardul scolilor de machiaj, altfel spus Make-up Designory sau pe scurt MUD. Ma gandesc ca daca acasa, in Republica Moldova am fi avut asa ceva acum poate ca as fi fost deja departe. Deocamdata nu pot decat sa ma impart intre Arrojo si MUD. Weekendul viitor sper sa prind putin timp sa vizitez ceva.  Mi-ar placea sa vad Ithaca, aproape de NY. In perioada asta peisajul trebuie sa fie „amazing”…si cascada… 

Iunie 2009

Weekendul acesta am vizitat Ithaca. Si l-am cunoscut pe Scott. Scott nu este americanul tipic. Mie imi place sa il numesc „ultimul barbat american”, pentru ca nu seamana deloc cu imaginea celor pe care i-am intalnit pana acum. Este mai degraba foarte asemanator cu imaginea americanilor texani de exemplu, fara insa a fi un cowboy in toata regula. Nu conduce un cal, ci un Ford Mustang, nu poarta palarie, ci o sapca Yankees desi are un accent usor sudist. Si nu ii plac chips and coke, ci mai degraba barbecue-urile si chocolate biscuits. Si saruta excelent! (…)

Mi se pare ca timpul trece extraordinar de repede si ma gandesc cu groaza ca mai sunt doar doua luni din vacanta work and travel. Datorita lui Scott am putut sa mergem impreuna saptamana trecuta la The Grand Canyon in Arizona si la Monument Valley in Utah. Scott a vrut sa ma prezinte familiei lui, care sunt niste oameni adorabili si cam grasuti. Am mers la picnic, iar seara am mers intr-un pub cu muzica folk si country. A doua zi am calarit unul din caii de la ferma lui Scott pe Red Cliffs Lodge in Moab. (…)

Iulie 2009

Cred ca in curand o sa incep sa cant imnul national. Este atata bucurie aici de 4 iulie, incat ma gandesc din ce in ce mai serios ca americanii sunt un popor foarte nationalist. Desi nu par, cu toti oamenii acestia care roiesc in jurul tau, si indieni si negri si mexicani, europeni, asiatici. Am cateodata impresia ca toti anii de ura rasiala dintre negri si albi sunt doar povesti care nu au existat niciodata. Vazandu-i coabitand in aceeasi tara, pe acelasi teren si impartind aceleasi magazine si servicii te gandesti ca totul a fost in trecut doar un fel de propaganda aiurea.

De 4 iulie am facut ceva ce nu as fi facut acasa niciodata, desi multi s-ar putea sa ma invinovateasca pentru gest – am imbracat steagul american cu cea mai adanca mandrie si m-am pozitionat pe colina din apropierea Washington DC. Pana la urma America mi-a oferit ceva ce Romania nu este dispusa sa imi ofere niciodata. Si nu numai mie, nimanui nu este dispusa inca sa ofere – libertatea de a visa, de a crede in posibilitati, de a crede in visele tale, de a nu-ti frange aripile mai devreme sau mai tarziu. Acesta este sensul meu in privinta Taramului Fagaduintei. 

August 2009

Pentru mine work & travel s-a transformat in dream&achieve. Am ajuns prea departe pentru a renunta acum la tot. La MUD merg foarte bine, profesorii si specialistii imi spun ca datorita skills-urilor pe care le am si faptului ca ma tin de treaba, cu siguranta voi avea un loc in preselectiile pentru special make-up la Hollywood. Anyway, nu pierd nimic daca incerc. Scott m-a rugat deocamdata sa il ajut in afara jobului work and travel la studioul foto pe care il are. (…)

OMG!! Nu pot sa cred, ieri la studio am avut sansa sa il machiez pe Clint Eastwood. Deci…era sa lesin cand l-am vazut intrand in studio. M-a intampinat cu un zambet misterios, EXACT asa cum il afiseaza in filme si mi-a sarutat mana. Mi-a sarutat mana!! Cred ca in urmatoarea saptamana nu ma mai spal pe maini. Si a fost atat de relaxat…si de natural, si de sexy…OMG! I’m so excited! Iar pictorialul lui Scott a iesit mortal. Abia astept sa vad articolul in New York Magazine. (…)

Septembrie 2009

Am ramas in America! Ceea ce ma uimeste cel mai tare este ca totul este atat de evident. It’s one way highway, folks! Nu poti pur si simplu sa intri pe aceasta super „autostrada” numita sansa de a ajunge in America si just walk away from it. Este ca si cand te-ai intalni cu dragostea vietii tale, ai recunoaste-o si pe urma ai parasi-o pentru o aventura de-o noapte. How dumb to be to do that? Eu cu siguranta nu sunt!

Scott mi-a facut un tortulet chiar in ziua in care ar fi trebuit sa plec. Era un fel de American cheesecake pe care il mananca de obicei atunci cand organizeaza baby shower-urile. Vroia sa imi ureze noroc in noua viata in care urma sa „ma nasc”. How sweet! (…)

Octombrie 2010

Am absolvit MUD!! Saptamana viitoare mergem sa sarbatorim eu si Scott intr-o mini vacanta in Hawaii. Am vorbit cu parintii mei – urmeaza sa isi depuna actele pentru a obtine viza. Mi-ar placea atat de mult sa ma viziteze si sa le arat si lor America MEA, America aceea calda si rece in acelasi timp, America superficiala si cea care te face sa gasesti raspunsurile vietii, America revoltata si revoltatoare si America pe care nu ai cum sa nu o iubesti.

Scott m-a cerut in casatorie. 

Halloween Party in NY este pur si simplu…creepy si nemaipomenit. Am fost speciala in costumul meu purple-pink-punk 🙂 iar genele au facut senzatie!

2011

San Francisco here we come!! Vom petrece o saptamana in San Francisco inainte de a pleca spre Republica Moldova. Am reusit sa ne organizam shooting-urile, acum din ce in ce mai numeroase astfel incat sa putem pleca impreuna. In doua saptamani vom celebra nunta acolo. Abia astept sa ii arat tara mea lui Scott. Oare si el isi va dori sa ramana aici asa cum mi-am dorit eu sa raman in America?

Scott nu a vazut niciodata San Francisco. Prima oara am ramas socata cand am auzit ca nu a vizitat unul din orasele cele mai mari din propria tara. Apoi am inteles ca, spre deosebire de noi, a calatori dintr-un oras in altul presupune aproape acelasi efort cu a calatori dintr-o tara in alta. Implicand aceeasi schimbare de peisaje si activitati, din cauza distantei si reliefului variat. Aproape ca imi este dor sa calatoresc cu autocarele Greyhound, ca in timpul vacantei work and travel…

2012

Am pus bazele unei organizatii care colaboreaza cu agentia CND Turism din Romania, care are ca scop sa faciliteze integrarea romanilor in programele work and travel. Tocmai pentru ca am trecut printr-o astfel de experienta cred ca pot ajuta si alti tineri sa vada frumosul si uratul din America. America pe care, daca ai vise marete, nu ai cum sa nu o iubesti.

2013

I’m pregnant 🙂 …Eu si Scott vom fi parinti!

Ma gandesc din ce in ce mai mult la faptul ca experienta si visul meu aici, abia acum incepe. Multi in tara obisnuiau sa se uite la mine cu invidie sau sa ma eticheteze drept o vanatoare de avere, care a hotarat sa se casatoreasca cu un american doar pentru cetatenie. Oameni care nu au trait impreuna cu mine, care nu au adormit flamanzi langa mine in pat si oameni care nu au stat mai mult de 14 ore in picioare muncind, oameni care nu au fost nevoiti sa stranga din dinti pentru a rezista sa nu adoarma dupa 72 de ore de munca si mers la scoala…toti acesti oameni care nu au impartasit aceleasi lucruri cu mine mi-ar placea sa nu judece. Si mi-ar mai placea ca tot ei sa aiba macar pentru o zi puterea si ambitia de a visa. Si de a-si urma visul cu orice pret.

Voi ati simtit vreodata ca apartineti unui loc desi nu ati fost vreodata acolo? Sa simtiti cum va „cheama” pamantul undeva? Sa simtiti cand ajungeti acolo ca fiecare zi inseamna niste radacini in plus care va cresc si ca pur si simplu…it was meant to be?

Mai jos este un mic album cu visul meu american.

Another photo album by Smilebox

Articol scris pentru Superblog 2013

Killer King…he owns the Killer Queen

Etichete

Kate Perry, Killer Queen, parfum, Superblog 2013

„Sssst, vine! Capul plecat!” zise unul din paji

Killer Queen intra in incaperea pavata cu marmura si luminata de un candelabru imens din cristale. Imbracata cu o mantie de catifea rosu aprins, trecu printre randurile de paji care o asteptau cuminti. In urma lasa un parfum dulce-amarui, cu note florale. Puternic si in acelasi timp discret…senzual. Excitant! Unul dintre paji avu curajul sa ridice nitel privirea tocmai in timp ce trecea prin dreptul lui, astfel incat sa observe tinuta destul de …sumara a Reginei.

Se aseza nonconformist pe tronul masiv si privind in jur spuse:

„Ce credeti voi ca isi doreste o femeie? O femeie ca mine?”

Rumoare. Susoteli. Agitatie. Incepura sa vorbeasca intre ei cu voce joasa. Unul dintre cei prezenti, destul de in varsta iesi din rand si veni in fata ei facand o plecaciune.

„Maiestate, daca imi ingaduiti…doriti sa raspundem unei intrebari eterne? care exista de cand lumea si pamantul? Ce vor femeile?? Un fel de ce a fost primul:oul sau gaina? Acest lucru toata lumea stie ca este un mister, este un raspuns pe care nu vi-l poate oferi nimeni in afara de Maiestatea Voastra.”

„Si totusi eu doresc sa imi gasiti barbatul care sa raspunda acestei intrebari. Si sa raspunda corect! Altfel…altfel voi porunci sa fiti izgoniti din regat. Cu totii!”

„Dar, Maiestate, unde sa ne ducem daca nu aici?”

„Am poruncit! Gasiti-l!

Iarasi rumoare, iarasi agitatie, iarasi susoteli. „Unde sa incepem sa cautam?”, „Poate daca ii gasim un barbat pe masura se va domoli scorpia”, „Eu nu vreau sa ma izgoneasca, nu am unde sa ma duc”, si tot asa, fiecare avea cate ceva de comentat. Cel mai intelept care avusese curajul sa vorbeasca inainte raspunse cu voce tare:

„Vom proceda intocmai, Maria Ta!” si toti se retrasera, incepand sa planuiasca, sa organizeze, sa pregateasca solutii, sa se consulte…

In timpul acesta Killer Queen iesi pe terasa palatului. Toti o credeau o scorpie. Stia asta, stia ca o numeau Killer Queen desi nu omorise in viata ei pe nimeni. O numeau asa pentru aerul rece si inabordabil pe care il avea, pentru impresia de inima de piatra. Numai daca ar sti ei…niste oameni slabi, superficiali. Niciodata lucrurile nu sunt ce par a fi.Daca arati slabiciune oamenilor, te vor calca in picioare. Cateodata este bine nici macar tie insuti/insati sa nu iti arati slabiciunea.

Cobori in gradina palatului cu intentia de a se plimba in bataia primelor raze ale zilei. Ii placea sa adulmece mirosul proaspat al ierbii inca acoperite de roua, sa isi scoata mantia si sa isi lase pielea atinsa de razele soarelui intr-un loc unde nu o putea vedea vreun slujitor…iar pasiunea ei era sa manance fructe de padure proaspete pe care si le lua direct din arbustii din padurea palatului, in loc de mic dejun. Dimineata aceasta nu era cu nimic mai speciala, asa incat incepu sa adune cateva fructe de padure in mana. Isi scoase mantia de catifea intinzand-o pe jos si lungindu-se putin la soare. Savura incet aroma si gustul dulceag al unei zmeure cand auzi:

„Daca as fi fost in locul tau, nu as fi venit in padure fara o arma. Poate dai peste vreun…ucigas? Care s-ar putea sa iti scurteze gatul dragalas si lung…” zise strainul apropiindu-se destul de mult incat sa ii urmeze linia gatului cu mana sa puternica in timp ce rostea ultima replica.

Regina sari ca arsa simtind atingerea strainului si intra in pozitie de atac. Barbatul incepu sa rada aruncand sageti prin ochii de culoare caprui:

„O-ho-ho! O amazoana in toata regula! Cu un san mai mult decat cele obisnuite, din cate vad!”

„Ce? Cum indraznesti? Cine esti si ce faci pe pamantul meu? Pot sa comand sa fii ucis pe loc!”

„Mmm, nu cred ca ai face asta! Inainte sa vina ei, te-as ucide eu pe tine mai repede!”

„Sau as putea sa te ucid cu propriile maini!”

„Incerci?” zise barbatul plin de sine

Regina nu mai zise nimic, napustindu-se asupra barbatului in incercarea de a-l imobiliza si de a-l rani. Numai ca acesta fu mult mai rapid si, desigur, mai puternic, prinzand-o de maini si tragand-o spre el. Surpriza, insa fu de partea lui in momentul in care simti mirosul fin al parfumului ei. Isi dadu seama atunci cat este de frumoasa…si faptul ca desii ochii ei erau reci ca gheata, undeva in spatele armurii pe care si-o faurise descoperi ca inima ii batea extrem de puternic. Ca unui animal incoltit. 

„Interesant amestec, isi zise in sinea lui: impetuoasa si totusi fragila, feminina si in acelasi timp combativa, dulce si totusi cu o „limba” taioasa ca sabia mea…” In schimb, rosti cu voce tare:

„Ce-mi dai ca sa iti crut viata?”

In privirea ei se aprinse o luminita pret de o secunda – „Ce crezi ca si-ar putea dori o femeie ca mine? Ce crezi ca isi doresc femeile?”

„Femeile? Eu nu tin prizoniere femeile, eu te tin prizoniera pe tine! Iar o femeie ca tine isi doreste sa i se dea posibilitatea de a alege, sa i se ofere libertatea de a lua propriile decizii, indiferent de rangul, conditiile, oamenii din jur. Libertatea de a gandi, libertatea de a simti, libertatea de a se exprima, libertatea de a iubi si de a fi iubite.Libertatea de a fi ea insasi. Asa ca, Maiestate, esti libera sa alegi!” zise dandu-i drumul din stransoare.

Pentru o clipa regina se simti dezamagita. Apoi uitandu-se putin in jur, se apleca si culese o floare de Celosia mov aprins. 

„Ar fi deplasat ca o regina „ucigasa” sa ofere o floare unui strain „salbatic”?

„Asta inseamna oare, ca voi deveni un sot gras si fericit?* (*in Nigeria, floarea Celosia se numeste soko yokoto, care inseamna „make husbands fat and happy”)

„Doar daca te-as hrani de acum incolo doar cu esenta de praline…”

„Prefer sa imi faci din toate astea un parfum echivalentul celui pe care il porti tu atat de maiestuos! Asa, as fi un Killer King who owns the Killer Queen…

„And the Killer Queen owns the throne…Asa ca you own the Queen AND the throne„

„Nu suna rau deloc”, zise inainte de a o lua in brate si a pleca cu ea. In timpul acesta slujitorii continuau sa planuiasca, sa susoteasca, sa se sfatuiasca.

Articol scris pentru Superblog2013.

 

 

Copilaria nu moare niciodata

Etichete

2013, alivenci, amintiri, ariston, hotpoint, marketonline, retetele copilariei, Superblog

Baietelul blond veni in fuga cu tot colbul drumului dupa el:

„Maita, maita, am ajuns! Mi-a fost dor de tine! Ce ai bun pentru mine? Uite ce ti-am adus de data asta!” incepu sa turuie cu obrajii imbujorati si impungand cu capsorul mic fustele bunicii care ii iesise in intampinare.

Zicand ultimul cuvant scoase din buzunarul uniformei de scolar un pachetel invelit in hartie groasa si legat cu sfoara.

Bunica il primi cu ochii inlacrimati si il saruta pe nepot pe frunte. Mainile copilului se stransera mai tare in jurul ei, privind-o cu un aer curios. 

„Nu desfaci pachetul? L-am cumparat din oras, special pentru matale. Stiu eu ca iti place. Maita, ia uite, ti-au mai aparut cateva fire albe de cand am venit ultima oara.”

Bunica desfacu cu mainile ei muncite si obosite pachetul, cu grija parca sa nu se sfarme ceva. Iar in fata ei – bucati aurite de zahar candel mirosind a vanilie si a rom.

„Ptiu, bata-te norocul sa te bata…copil neastamparat. In curand o sa vina vremea sa il mananci tot mataluta. Dar ia vino, vino ca am si eu ceva bun…”

Nici nu termina de spus, ca Danut o lua de mana si incepu sa o traga in casa de unde venea mirosul dulceag si aromat. 

„Haide, haide degraba sa nu se raceasca. Cu branza de la Floricica? (Floricica era vaca trimisa atunci la pascut cu bunelul)”

Copilul se opri cu cativa pasi inainte de a intra in casa. Asa facea intotdeauna, parca intra in biserica. Lua mana bunicii, se uita la ea cu zambet larg, pe urma ridica nasucul in aer adulmecand…inchidea ochii si in mintea lui era un intreg rasfat de mirosuri, de bucurii, de amintiri – ochii bunicilor atintiti asupra lui, zambetele lor calde, mainile batatorite, cerul albastru, pe urma limba roz si umeda a lui Labus care il tragea inapoi spre lume lingandu-l pe mana, blana pufoasa a Zoicai care i se invartea printre picioare, cantatul cocosului si petalele albe ale florilor de mar in bataia vantului. Toate acestea intr-o fractiunea de secunda. Apoi intra in casa si se oprea direct la masa unde in mijloc, acoperite cu un stergar curat si alb de bumbac cu flori colorate abureau alivencile bunicii cu branza de vaci.

Descoperea un colt al stergarului si uitandu-se mai intai atent pe sub el, cauta bucata cea mai coapta si mai mare. Incepea sa ii ploua in gura dinainte de a gusta…iar bunica il vedea inghitind in sec in timp ce isi cauta bucata perfecta. Ii placea degetelul aratator care se plimba in cerc deasupra lor, parca numarand, parca jucandu-se de-a v’ati ascunselea cu ele, parca prelungind momentul deliciului final.

Bucatica il frigea la degetele crude, sufla putin si musca cu pofta, aburul fierbinte brumandu-i nasucul mic. Mesteca cu pofta si ochii caprui si mari ii zambeau de deasupra placintei.

„Maita, ai cumva si sirop din cela bun?”

„Iti da bunica, cum nu?!” si zicand aceasta se grabi in pridvor unde astepta un ulcior rece rece cu apa din fantana. Apoi dintr-un dulap scoase o sticluta cu un sirop rosu sangeriu de cirese. Danut bau cu pofta licoarea magica si zise:

„Bunico, bunatati ca la matale, nicaieri nu o sa mananc vreodata. Si cand oi fi mare, si eu o sa iti aduc tot alivenci din cele cu multa branza si rumenite intocmai cum m-ai invatat.”

…

„Dan! Trebuie sa afli ceva, zise sotia sa privindu-l cu un aer serios. Maita…”

„Ce este cu ea? S-a intamplat ceva?”

„A avut un atac…doctorii spun ca trebuie adusa de la tara undeva in liniste…Este pe drum, s-au dus sa o ia parintii tai. Va veni aici in seara aceasta.”

Privirea ii cazu in pamant. Inima ii deveni grea, grea de tot. Parul blondut in copilarie se mai inchisese la culoare si incepuse sa albeasca pe la tample. Ochii luminosi din copilarie se acoperira de o umbra sobra. Se uita in jur, cautand parca amintirea bunicii, cautand locurile copilariei lui si prezenta ei acolo. Isi misca degetele care amortisera, cautand niste fuste lungi si niste brate mirosind a busuioc si a alivenci calde…Asta e!

Deodata isi ridica privirea catre sotia lui. „Ma duc pana in oras, vin repede!” si fugi. Dintr-odata redevenise Danut din copilarie, redevenise Danut care fugea starnind colbul de pe drum vara, care asmutea cainii vecinilor trecand cu bete printre ulucile de la gard…Danut care aduna banuti tot trimestrul scolar pentru a lua zahar candel pentru maita lui…Danut care tragea cu ochiul imbujorat cautand cea mai buna bucata de alivenci.

Cumpara de la un magazin de produse traditionale branza de vaci si ceea ce ii mai trebuia pentru produsul minunat…Ajungand acasa, temerile legate de gustul alivencilor pe care avea sa le pregateasca cu mainile lui se spulberara. Nu avea cuptor din pamant si nu le va coace la foc de lemne ca bunica lui, dar avea ceva si mai bun. Avea un cuptor incorporabil pe care il cumparase de pe marketonline.ro in urma cu 1 an. A avut de ales din mai multe incorporabile, insa se hotarase in cele din urma asupra acesteia.

Incepand sa pregateasca aluatul si umplutura cu multa vanilie, cu zahar rasnit, cu praf de copt si oua de la tara, presara toate aceste miscari cu amintiri legate de o bunica frumoasa si calda care ii pastra intotdeauna ce era mai bun, care ii oferea intotdeauna primii si ultimii struguri copti, care ii spunea povesti inainte sa doarma si care ii cusea pantalonii de panza pe care ii rupea cand era mic.

Apasa butonul cuptorului care se incinsese extrem de repede cat pregatise Danut umplutura. Regla temperatura si timpul de coacere si introducand tava la cuptor, acesta primi si o mare parte din amintirile sale. Astepta acum. Totul tine de asteptare. de rabdare. Cand ai rabdare ca lucrurile sa se dospeasca si sa se coaca incet, la foc mic, uneori gustul este mai bun. Cateodata, asteptand, te maturizezi. Devii mai intelept. 

…Bunica ajunse in fata blocului. Cobori din masina si in linistea serii care de abia incepuse, in mirosul rece de frunze umede pe asfalt simti…Simti mirosul tineretii ei. Simti mirosul copilariei lui Danut. Si a amintirilor ei neatinse de greutati. Zambi. Inchise ochii si adulmeca aerul intocmai cum isi amintea ca facea el cand era mic. Inchise ochii si vazu capul blondut si ciufulit al unui copil neastamparat care se impungea in fustele ei. Simti mana rece care o tragea inspre casa, grabind-o. Revazu obrajii imbujorati care mestecau cu pofta si cu mare placere alivencile ei. Exact asa cum ii promisese Danut cand era mic.

Grabi pasul si urca. Se deschise usa apartamentului. Se deschise usa amintirilor ei. Se deschise usa copilariei lui Danut. Se deschise usa unei iubiri de-o viata…prin atingerea unui buton.

Articol scris pentru Superblog2013.

Despre momente irosite

Etichete

cosuri, Farmec, Gerovital, momente irosite, Superblog2013

Este momentul pentru o noua poveste – la finalul careia sa sper ca nu veti considera timpul petrecut citindu-l, ca…irosit.

Este vorba despre o femeie, sa o numim, Maria. Maria este o femeie foarte atenta la detalii, o persoana grijulie si pentru care imaginea ei conteaza foarte mult. Investeste atat in propria persoana, cat si in casa ei astfel incat sa fie cat mai primitoare si calduroasa.

Intr-o zi, Maria primi vestea ca urmau sa soseasca niste oaspeti foarte importanti, asa ca incepu sa isi pregateasca cu foarte mare atentie casa – a facut curatenie luna, a gatit cele mai alese mancaruri, in fine, si-a dedicat timp si energie pentru ca totul sa fie perfect.

Numai ca in ziua vizitei, totul a inceput sa i se para nelalocul lui – fata de masa parca nu era chiar asa de alba, iar scaunul avea un fir iesit din tapiterie, un cos ii aparuse ca din senin…evident din cauza stresului.

Isi cantari cu atentie optiunile si decise in cele din urma ca avea destul timp la dispozitie sa mearga la farmacie si sa isi cumpere o solutie anti-acneica pentru cosul sau, sa se opreasca repede la un magazin sa cumpere o fata de masa noua pentru invitati.

Din fericire, farmacista i-a recomandat din gama Gerovital Plant Stop Acnee un baton corector cu eficacitate rapida, garantata. Utiliza repede solutia in locul…neaspectuos si dureros si pleca mai departe sa cumpere fata de masa. In drum se opri si la o croitorie care ii dadu un material pentru a acoperi scaunul cu firul tras.

Din nefericire, atunci cand ajunse acasa gasi un bilet in usa pe care scria:

„Buna Maria,

Am trecut pe la tine in speranta ca vei gasi 15 minute pentru a ne vedea putin. Suntem foarte grabiti si din pacate nu putem astepta mult. Probabil ca ai avut alte lucruri mai importante de facut, pentru ca am vazut ca lipsesti.”

Nu va puteti inchipui starea pe care a avut-o Maria atunci…toate pregatirile, toata energia, toate sperantele ei legate de aceasta vizita se spulberasera intr-o clipita. Si pentru ce toata agitatia? Cate momente importante si frumoase nu pierdem fiecare dintre noi in incercarea de a face totul perfect? In cate alte detalii inutile nu ne pierdem zi de zi, in loc de a ne bucura de lucruri simple?

Oare chiar credem ca Farmecul nostru are de suferit din cauza unui fir tras sau a unei pete pe covor care nu vrea sa iasa? Maria se privi in oglinda. Cosul trecuse. Fata de masa era alba, impecabila. Iar tapiteria scaunului, acoperita. Dar casa ei goala. La fel ca si inima.

Articol scris pentru Superblog 2013.

Lumea prin „ochii” unui nasture

Etichete

barbati si femei, nasturi, stiluri

„Bunaaaa….ziua sa-ti fie, frumoasoo!” zise Nasturele Fratiwer cand tipa se trezi din pat, pe jumatate dezbracata si cu parul ciufulit intr-un fel sexy. 

Nasturele Fratiwer era un nasture de bluza de matase. Usor bombat ca orice nasture trecut de o anumita varsta, avand in vedere ca bluza era una vintage, nu mai era la fel de suplu, iar varful de desupra era lucios…in lumea oamenilor aceasta se numeste inceput de chelie. Nasturele Fratiwer, ce sa va spun, avea parte de cele mai frumoase experiente din viata lui – sa mangai des niste sani frumosi ca ai „stapanei” lui nu e de colea, ca sa nu mai vorbim de faptul ca pe strada ii placea cand barbatilor le cadea…privirea asupra lui, evident, mai ales ca era asezat in cea mai tare pozitie pentru un nasture.

In fiecare dimineata el astepta cuminte sa fie ales din multitudinea de haine, printre sutiene si chilotei, printre rochii si fuste si intotdeauna, dar intotdeauna mirosind a parfum scump.

Astazi iesira la plimbare, asa ca Fratiwer incepu sa se concentreze pe activitatea sa favorita – in calitate de nasture de gen masculin ii placea in mod deosebit sa analizeze stilul barbatilor care treceau pe langa ei. Chestiune de lupta intre masculi. Asa ca incepu:

Primul care „cazu” la loz fu un tip mai grasut, scundut si la vreo 40 si ceva de ani cu o cravata patata de ciorba – probabil de la masa de ieri – „Yeaaah, Homer Simpson, burtica ta nu ascunde faptul ca iti place sa mananci, dar…pe bune, se inmoaie painea, nu cravata in ciorbe!”

Urma un tip cu pantalonii ridicati dincolo de talie. Cu totii ii stim, nu? Doar ca acesta avea ceva si mai special – puloverul grosut de toamna era bagat IN pantaloni. „Hey, tataie, inca putin si reuseai sa ii aduci chiar si pana la piept. Ce zici? Incerci data viitoare, poate iti reuseste?”

In spatele lui un tip, 60-90-60 isi scosese camasa sa dea cu picamerul. „Fratiweeeer, pune-ti camasa la loc. Sau castiga Wimbledon-ul! ”

„Ooo, daa, sandale si sosete! Albe? C-mon! Baieti, suntem in 2013, nu in 1960. Du-te si mai dormi un pic, ce zici…vreo 30 de ani, asa!”

„Iar lenjeria intima decupata si stramta care se vede prin blugi sau pantaloni, NU este decat pentru inotatorii olimpici, clar? Ca si medalioanele. Si treningurile pe strada la fel!”

Si…the ultimate fail…pantofii cu varf ascutit. „Fratiweer, daca nu cumva urmeaza sa te urci pe un covor zburator si sa te deghizezi in Aladin, atunci Muzeul de istorie este singurul loc unde ar trebui sa ii mai vezi.”

In fiecare zi nasturele Fratiwer sosea obosit de la plimbare. Pentru ca exemplele ANTI stil al barbatilor continua la nesfarsit. Ca si al femeilor de altfel…Dar despre asta, intr-un alt articol.

Cel de astazi participa la Superblog 2013, la proba sponsorizata de Reeija.