Etichete

, ,

Visul ei dintotdeauna a fost sa fie imaginata, desenata, proiectata si lansata din ideea unui copil. Isi imaginase mereu ca undeva, in lumea aceasta cu atat de multi oameni si prea putine suflete, se va naste acel copil care sa o vrea…care sa isi doreasca sa devina realitate.

Pana atunci astepta cuminte! Astepta sufletul pur care sa isi puna deoparte banuti pentru a-si cumpara creioane si hartie alba pentru a exersa transpunerea ei acolo. Parca si simtea fiorul devenirii pe foaia alba a viitorului…un viitor inca necreionat. Simtea pasiunea cu care mana micuta inflacarata de idealuri, de visuri si de talent ii va da viata, masina visurilor unui copil.

Ar fi avut atatea de vorbit…si-ar fi impartasit pasiunea pentru vise s-ar fi incurajat reciproc sa si le urmeze pana la capat. Ea i-ar fi spus acelui copil: „Chase your dreams! Chase your car!” Iar copilul i-ar fi spus la randul lui: „Ai curajul de a fi tu insati! Ai curajul de a schimba lumea!”

Ea i-ar fi vorbit copilului despre sacrificiile pe care trebuie sa le faci atunci cand iti doresti ceva cu tot sufletul. I-ar fi vorbit mai mult despre „the love of labor”, despre satisfactia muncii tale. Iar copilul i-ar fi spus poate mai mult despre „the labor of love”, despre faptul ca fara pasiunea pentru munca sa, nici macar nu ar avea viata, ar fi doar o masina desenata pe o coala de hartie. El, insa, vroia sa ii dea viata ei, iar acest lucru se putea intampla numai iubind-o – iubind-o chiar inainte de a o vedea in desen.

La acest lucru se gandea masina Toyota inca nedesenata. Trebuia sa isi gaseasca copilul care sa o imagineze. 

Atunci am decis sa o ajut. Am decis sa ii spun povestea tuturor copiilor cu care aveam contact. Am decis sa ii caut copilul pe care sa il faca fericit aratandu-i „casa” sa din Japonia si care la randul lui, sa o faca fericita dandu-i viata, aratandu-i lumea fericita prin ochii de copil.

Afland de concursul Dream Car Art Contest organizata de Toyota care se adreseaza copiilor sub 8 ani, celor intre 8 si 11 ani si celor intre 12 si 15 ani, m-am consultat cu „masinuta” mea si am plecat in cautarea copilului.

Am realizat impreuna afise specifice fiecarei categorii de varsta: pentru cei sub 8 ani

Afis pitici

Pentru cei intre 8-11 ani

Afis pitici2

Si pentru cei intre 12 si 15 ani

Afis pitici3

Gradinite si scoli au fost prima noastra tinta; pe urma cateva vizite la primariile din comunele invecinate unde am cerut aprobare pentru a lipi afise si a organiza intalniri cu parintii si copiii care au dorit sa participe.

Au urmat cateva intalniri cu copiii de la Centrele de excelenta din judet, unde de obicei sunt copii cu talent deosebit pentru arta, vizite la centrele de plasament unde ne-am intalnit cu copiii orfani. Masinuta mea a venit cu aceasta idee extraordinara pentru ca uneori acesti copii nu au acces la canalele media la fel ca restul copiilor si mai ales, (iar aici ea m-a impresionat cu adevarat) pentru ca acesti copii au cel mai mult nevoie sa viseze…sa creada in ei, in capacitatea lor de a face ca visurile sa devina realitate.

Ne-am asezat printre fiecare grupa, spunand cate o poveste pentru a-i determina sa se inscrie la concurs, sa aiba curaj sa isi ia visele in maini si sa deseneze cu ele viitorul.

In fiecare loc unde intalneam copii sub 8 ani, ne asezam „turceste” printre ei si ne incepeam povestea:

-Stiti voi cum iau nastere copiii?

– Daaa, ii aduce barza…ziceau in cor o multime de glasuri subtiri si vesele.

– Da, asa este, ii aduce barza. Dar stiti voi de unde vin copiii pe care ii aduce barza?

Liniste de aceasta data. Pe urma:

– Din tarile calde, cumva? zise la un moment dat un copil mai indraznet. Toti izbucnira in ras, inclusiv eu si „masinuta” mea neinventata care se afla tot timpul cu mine.

-Fiecare copil creste mai intai in mintea parintilor lui. Ei si-l imagineaza, si-l doresc din tot sufletul, iar apoi vorbesc cu barza si ii cer sa il aduca. La fel se intampla cu toate lucrurile speciale. Fructele sunt rodul imaginatiei copacului unde cresc. Iar toate lucrurile din jurul nostru au fost la un moment dat o idee in mintea cuiva. Chiar si acest scaun, chiar si creionul din mana voastra sau hainutele cu care va imbracati. Totul este deja in mintea noastra si asteapta sa prinda viata.

Zeci de ochisori limpezi se uitau tinta la mine. Unii zambeau de parca atunci ar fi descoperit o comoara. Altii aveau privirea copiilor care duc vorbele mai departe in gand, gasind noi sensuri.

Eu am continuat:

– Ei, printre ideile din mintea copiilor exista si ideea unei masini. 

-Voua va place sa desenati masini?

– Daaa, raspunsera mai mult baieteii.

– De ambulanta. Sau de politie. Cu girofare.

– Sau de curse…

– Da da, cam asa ceva. Numai ca aceasta masina este mai speciala, pentru ca este masina care v-ar duce pe voi undeva sus, poate chiar in Japonia…

Cand vorbeam cu copii intre 8 si 11 ani, care deja sunt ceva mai mari, nu puteam sa le spun nici de berze, nici de copaci care viseaza fructe. Lor le vorbeam despre un pinguin.

A fost odata un pinguin care se numea Johnatan. Johnatan era un pinguin ca toti ceilalti, adica destul de grasut, cu aripile mici si imbracat in fracul sau alb cu negru.

Johnatan era un pinguin aparte, insa, pentru ca isi dorea foarte mult sa zboare. Admira pescarusii care pareau atat de liberi in inaltul cerului lor, uneori chiar sa legana in sensul zborului pescarusilor parca dansand.

Toti ii spuneau ca este imposibil sa zboare, ca trebuie sa isi scoata din cap ideea aceasta. Niciodata un pinguin nu a zburat si nu va zbura vreodata pentru ca pur si simplu au aripile prea mici si corpul prea greu.

Johnatan, insa nu vroia sa renunte. Visa, visa zi si noapte ca va reusi sa zboare. Pana cand intr-o zi ii veni o idee – sa isi confectioneze doua aripi mari pe care sa si le prinda de ale lui si sa incerce. Macar sa incerce!

Din fericire ideea lui chiar a functionat si pentru cateva minute a simtit libertatea zborului alaturi de pescarusi.

-Asa ca, daca aveti un vis nu renuntati niciodata la el. Luptati, daruiti-va cat mai mult si nu incetati sa sperati. Intr-o zi, visul vostru va deveni realitate. Acum, daca cineva dintre voi viseaza la o masina, acum Toyota va ofera posibilitatea de a va confectiona aripi intocmai ca Johnatan. Puteti zbura astfel tocmai pana in Japonia.

Iar copiilor putin mai mari, intre 11 si 15 ani care nu mai aveau rabdare sa asculte povesti sensibile, le spuneam despre broscute. Si despre greutatea unui urcus – acela catre propriul vis.

Intr-o zi s-a organizat o competitie de broscute testoase care trebuiau sa urce scarile unei cladiri cu 10 etaje. Dupa ce s-a dat startul, broscutele au pornit cu elan catre atingerea tintei. Undeva pe la etajul 1 al cladirii deja o mare parte dintre broscute cedasera. Se oprisera obosite zicandu-si ca nu merita efortul.

In fruntea grupului de broscute concurente era una care continua cu mare sarg competitia. Pe la etajul al 5-lea al cladirii nu mai ramasesera decat vreo 4-5 broscute care pareau gata-gata sa isi de-a duhul. Numai broscuta din capat continua. Obosita, istovita de efortul pe care il depusese pana atunci, ea isi continua totusi drumul. Deja in randul spectatorilor oamenii strigau :”renunta! nu vei reusi sa urci pana la etajul 10, este prea mult pentru tine. Daca celelalte au cedat, ce te face sa crezi ca tu vei reusi?” Broscuta insa, desi ramasa singura in competitia continua.

Tarziu de tot a reusit sa ajunga, invingatoare, la ultimul etaj. Tot ce isi dorise era sa vada apusul de soare de la inaltime. Si reusise!

Reporteri au venit apoi sa o intrebe pe broscuta invingatoare cum a reusit aceasta performanta. Numai ca broscuta era surda!

-Voi ar trebui sa deveniti surzi fata de toti cei care va vor spune vreodata ca NU puteti sa faceti ceva. Ca visul vostru este prea mare, prea greu, prea departe de voi. Ascultati-va numai inima, talentul si visul! Din acestea ne hranim cu totii! Iar daca visul vostru este sa desenati masina visurilor, sa stiti ca ea va asteapta! Si Japonia la fel, daca va veti inscrie in concursul Dream Car Art Contest lansat de Toyota.

La finalul zilei, cand ramaneam singura cu „masina visurilor unui copil” aceasta imi spunea oarecum deznadajduita:

– Crezi ca voi fi intr-o buna zi si eu desenata de un copil? Crezi ca cineva ma va imagina? Ca ne vom gasi?…Sunt atatia copii si atatea masini in aceasta lume!

– Fiecare copil si fiecare masina isi are locul ei pe lumea aceasta, Johnatan! Labor of love si Love of labor, mai stii? Si chasing dreams… dar deja vorbeam singura. Masina visurilor isi gasise copilul care sa o deseneze in cadrul concursului.

Articol scris pentru Superblog 2013

 

Anunțuri