Chiar in statia Teiul Doamnei de pe Soseaua Colentina (linia troleibuzului 66) era prin 2006 un Orfelinat. Eram pe atunci studenta si pentru a ajunge la caminul studentesc, foloseam frecvent aceasta linie de transport. Coboram mereu la Teiul Doamnei pentru a face schimbul de troleibuze – in fiecare zi cand coboram din troleu vedeam in dreptul geamurilor mari si fara perdele sau draperii cateva capsoare mici care priveau curioase pe strada.

Unele erau blondute, altele satene, altele chiar fara par. Unele erau capsoare de fetita, iar unele erau de baietei. Cu mainile sprijinite de geamuri, lasand urme lipicioase de la vreo bomboana pe care o tot plimbasera in manute hotarandu-se daca sa o desfaca sau nu, priveau la lumea care se intindea dincolo de „casa lor”.

Din cand in cand o doamna mai in varsta si imbracata intr-un halat alb venea si ii lua de acolo. Unii plecau imediat, lasand capul in jos, altii cautau privirea doamnei mai in varsta ca pentru a o ruga sa ii mai lase sa priveasca, dar fara sa spuna vreun cuvant. Iar Ionut…Ionut pleca indata cu doamna pentru ca in cateva secunde sa revina la locul obisnuit.

Ionut avea 5 ani atunci cand l-am cunoscut. Avea parul saten deschis, tuns foarte scurt si ochii albastri si mari. Era un copil slabut si inaltut pentru varsta lui; avea degetele mici cu unghii roase si cativa dinti lipsa. Iar data de nastere adevarata nu si-o stia.

Intr-o sambata, cand ma intorceam de la BCU am avut pornirea de a intra in acel orfelinat. M-am oprit cu doua statii inainte la un supermarket si am cumparat cateva dulciuri si portocale pentru a le oferi copiilor de acolo. Cand am intrat in curtea orfelinatului, Ionut era la fereastra, ca de obicei. Cand m-a vazut intrand si apropiindu-ma a fugit ca si cand ar fi vrut sa ma intampine. Dupa ce am vorbit cu responsabila acelui centru si am primit acordul de a intra la ei, m-am indreptat fix catre camera de zi unde stiam ca „se jucau” in fiecare zi. „Se jucau” este mult spus, pentru ca jucariile lor erau de fapt niste papusi stricate, cateva carcase de masinute si creioane pe jumatate rupte.

Zeci de ochisori tristi si singuri s-au intors atunci asupra mea. Iar Ionut a avut curajul sa se apropie primul, fara sa spuna nimic, insa. I-am intins mana ca unui om mare spunand:

– Buna, eu sunt Adela. Pe tine cum te cheama?

– Eu sunt Ionut, zise baietelul cu o voce foarte nesigura, usor tematoare si asteptand parca o confirmare din partea doamnei care ma insotea in incapere.

Copiii au mancat zambind, dulciurile pe care le adusesem si cel mai mult m-a surprins faptul ca desi toti si-ar fi dorit bomboanele doar pentru el, si-au impartit frateste fiecare bucatica si fiecare portocala. Singuratatea si lipsa unei familii ne face sa ne agatam de necunoscuti cautand putina caldura. In acele momente, nesiguranta si neincrederea sunt invinse de iubire si de speranta. Pana la urma, raul ar trebui sa scoata ce este mai bun din oameni, nu ceea ce este mai rau. 

Aproape in fiecare zi il vizitam pe Ionut, fie ca stateam in curtea orfelinatului sau inauntru. Ne jucam, dar cel mai adesea copilul imi punea intrebari in curiozitatea lui nemarginita de copil. Intr-o zi ma surprinse spunandu-mi:

– Eu nu o sa te chem pe nume. Eu o sa iti spun tie Zini, pentru Doamne Doamne trimite ingerii sa aiba grija de noi. Tu nu esti baiat, deci nu esti inger. Esti zana si te cheama Zini. Remarca lui imi umplura ochii de lacrimi…l-am strans la piept si l-am imbratisat cu putere.

In alta zi am simtit nevoia sa il intreb altceva:

– Ionut, tu visezi la ceva anume?

– Adica, noaptea?

-Nu neaparat. Si ziua. Adica ti-ai dori ceva mult mult de tot?

– Da! Mult de tot mi-as fi dorit sa ii cunosc pe mama si pe tatal meu. Crezi ca vor veni vreodata la mine? Daca as sti, le-as face un desen de Craciun sa il dau lor cadou. Zini? crezi ca m-ar iubi mult mult asa cum ma iubesti tu?

– Ionut, nu stiu daca vor veni vreodata. (I-am spus aceste lucruri desi stiam din discutiile cu responsabila orfelinatului ca ambii parinti murisera si de aceea Ionut ajunsese acolo, neavand nici o ruda apropiata care sa il ingrijeasca). Dar stiu cu siguranta insa, ca intr-o zi vei avea niste parinti iubitori, o casa calda si chiar propriul tau ingeras. Trebuie intotdeauna sa crezi. Sa stii ca orice lucru pe care il poti gandi si pe care inima il poate iubi, se va implini! Trebuie doar sa crezi.

– Zini, iti promit sa ma rog la Doamne Doamne in fiecare zi sa imi dea o familie frumoasa. Si pentru tine!

– Ionut, stii ceva? Haide sa facem ingerasi in zapada. Vii?

– Daaa!…

Am petrecut impreuna cu Ionut o scurta bucata de viata. Timp de 3 ani ne-am vazut aproape in fiecare zi, cateodata stateam ore in sir, alteori numai cateva minute. El imi adusese bucuria de a oferi iubirea cuiva care chiar avea nevoie de ea, de a fi din nou copil, de a descoperi lucrurile simple care ne fac viata frumoasa. Iar el s-a simtit cu adevarat iubit, a invatat cum sa spere din nou si, mai ales, cum sa viseze. El a fost ingerul meu, iar eu zana lui.

Acum Ionut este in America, mai precis in Illinois. Prin 2008 un cuplu de americani stabiliti in Romania de multa vreme au vizitat orfelinatul lui, s-au indragostit pur si simplu de Ionut si l-au adoptat, desi cu mare dificultate din cauza legislatiei din Romania.

Ne-am vazut pentru ultima oara pe 29 Noiembrie. Afara era foarte frig, iar nasucul i se inrosise. Stiam ca nu aveam sa ne mai vedem. Ne pregatisem pentru acest moment dinainte. Ne promisesem ca nu vom plange, dar cateodata promisiunile au dreptul sa fie incalcate.

Mi-ar fi placut sa ii pot oferi un dar de bun ramas. Poate ca ar fi fost cadoul potrivit acesta, de pe luxurygifts.ro.

1456682_623538661037794_164567353_n

Dar nu l-am avut atunci. I-am amintit doar mesajul: „Ionut, visul tau s-a implinit. Acum vei avea o familie. Intotdeauna poti implini ceea ce visezi si ceea ce iubesti. Crede in asta. Crede in tine. Si nu uita niciodata cat esti de special!” 

Neoficial, data de nastere a lui Ionut este 29 Noiembrie 2008. Stiu ca este bine acolo unde este acum. Stiu ca zambeste in fiecare zi. Si viseaza. Iar in afara de toate amintirile acestea, singura fotografie a lui Ionut inainte de a pleca este aceasta:

392391_457487244264303_495678979_n

P.S. Acest articol este 100% adevarat. Orfelinatul sectorului 2 se numeste Colt Alb si va invit, in cazul in care va doriti sa faceti o fapta buna, sa vizitati acest centru si sa aduceti o bucurie copiilor de acolo.

Articol scris pentru Superblog 2013.

Anunțuri