„E greşit ce se spune despre trecut, că poţi să-l îngropi. Pentru că trecutul îşi face drum spre lumină cu ghearele.” Leyla închise cartea lui Khaled Hosseini care o însoţise încă de când pusese piciorul în aeroport în ziua aceea. Privi gânditoare spre hublou. Se uită la ceas – mai avea încă aproximativ o jumătate de ora până va ajunge acolo.
În mintea ei îşi repetase numele locului de o sută de ori şi tot de o sută de ori cuvântul acela fusese însoţit de stări şi amintiri diferite. Să îl treacă printre dinţi, să îi rotunjească literele cu limba, întocmai cum faci atunci când savurezi o cafea delicioasă pentru ca apoi sunetul să îşi facă loc ca un abur printre buzele ei, ar fi copleşit-o.
„Okka! Okka!” îl strigase pentru ultima oară atunci când fusese obligată să urce în maşină. Iar el ţinea strâns sfoara zmeului pe care tocmai îl vânase pentru ea. Era făcut dintr-o pânză colorată, cel mai mare şi senzaţional dintre zmeiele din anul acela. Okka îl doborâse şi apoi îl vânase pentru ea. Avea 10 ani, iar Okka 12. Mâinile lui erau pătate de sângele care îi curgea pentru că ţinea atât de strâns sfoara cu care fusese prins zmeul. Cel care îl confecţionase îi presărase pulbere de sticlă pe sfoară astfel încât să poată tăia mai uşor sforile celorlalte zmeie şi să câştige. Însă Okka era cel mai bun vânător de zmeie din Gyumri.
De fapt numele lui era Hassan, dar când se mutasera din Iran în Turcia toţi începuseră să îl strige Okka după ce 3 ani la rând vânase cele mai multe zmeie din oraş. Okka însemna vânător.
După ce Leyla fusese obligată să se mute din Turcia, luni întregi părinţii ei încercaseră să o facă să vorbească, să îi intre în voie.
„Leyla, Leyla , canım , senin arzu ? Leyla,draga mea, care este dorinţa ta?”
Singurul răspuns pe care l-au primit era „Arzum Okka! Arzum Okka!” (Dorinţa mea este Okka!)
Acum Leyla avea 28 de ani şi era proprietara unei fabrici de cafetiere, în special cafetiere profesionale. Cu timpul produsele ei intraseră şi în magazinul MarketOnline.ro. Afacerile mergeau bine, oamenii începuseră să fie la fel de cuceriţi de povestea pe care o spuneau cafetierele şi cafeaua Arzum Okka, pe cât fusese ea.
Pe Okka nu îl putuse uita niciodată, era încă legată de acel nume precum mâinile care ţineau strâns sfoara unui zmeu colorat acum mulţi ani. Arzum Okka era aroma trecutului ei, poveştii ei neterminate şi nici măcar trăite pe îndelete. Arzum Okka era aroma discretă a florilor de măslin pe care Okka i le adusese într-o zi; sau a baclavalelor pe care le mâncau sub podul din Gyumri după ce alergaseră o zi întreagă prin oraş. Sau a mâinilor lui care prăjeau şi măcinau cafea toată ziua la magazinul tatălui sau pentru ca seara să îi împletească părul în timp ce îi cânta melodii de dragoste turceşti.
Toate aceste arome au însoţit-o ani în şir, pentru ca în cele din urmă să o inspire în crearea cafetierei perfecte pentru cafeaua turcească aşa cum o ştia ea atunci, aşa cum i-o povestise el, aşa cum o gustaseră împreună pe ascuns într-o seară când îl descoperiseră pe Khalil Gibran. Aşa cum o învăluiau acum, după 18 ani de distanţă unul de celălalt;mâinile lui o îmbrăţişau în aeroport cât pentru o mie şi una de nopţi trăite separat. Cât pentru o mie şi una de arome împărtăşite în trecutul lor.
Ajunsese în sfârşit acasă. „Arzum Okka!” luase într-un final calea buzelor şi inimii ei.
Acest articol este înscris la Superblog 2015
2likebutterflies's Blog 