Etichete

, ,

– Măi Georgică, hai să îţi spun unul tare: cică ruşii şi americanii în conflict , americanii ameninţă că trimit o bombă atomică în ruşi .
A 2 zi la radio Moscova (bomba a lăsat în urmă 100 de morţi şi o 1000 de răniţi).
a 3 zi ruşii ameninţă cu bomba de cauciuc.
a 4 zi americanii mai trimit o bombă atomică spre Rusia.
a 5 zi la radio Moscova (bomba a lăsat în urmă 1000 de morţi şi 10000 de răniţi)
a 6 zi ruşi ameninţă din nou cu bomba de cauciuc
a 7 zi americanii mai trimit o bombă atomică
a 8 zi la radio Moscova ( bomba a lăsat în urmă 10000 de morţi şi 100000 de răniţi)
a 9 zi la radio Moscova ( a fost trimisă bomba de cauciuc în America)
a 10 zi la radio New York ( bomba de cauciuc a lsat în urma sa 300000 de morţi şi 3000000 de răniţi şi bomba mai sare încă)

– Ha-ha! Bună asta, dar stai că mai am şi eu una: la un concurs internaţional al producătorilor de materiale din cauciuc au rămas în finală un american şi un oltean.
Americanul ca să se departajeze spune astfel :
– Noi producem din cauciuc bretele de pantaloni, atât de puternice încât atunci când un om a căzut de la etajul 90, s-a agăţat cu bretelele de o antenă de televizor de la etajul 3, s-a balansat de câteva ori şi a putut fi salvat.
Olteanul:
– Onorat juriu, asta e nimica toată:
Un cetăţean de la noi încălţat cu nişte adidaşi produşi de noi a căzut de la etajul 4.
– Cetăţeanul s-a făcut praf, dar adidaşii n-au avut nimic.

– Hee, bravo, de bă Georgică, ce să-i faci, asta e…Mie unul mi s-a luat de cauciuc şi de vulcanizat. Eu înţeleg că oamenii au nevoie de cauciucuri noi şi de vară şi de iarnă, dar frate, noi producem aici cauciuc de zici că toată populaţia globului mănâncă dimineaţa, la prânz şi seara cauciuc pe pâine, zău aşa. Uite, eu aş fi foarte fericit dacă nu ar exista cauciucul. Aş vrea aşa…să mă culc în patul meu diseară şi când mă trezesc să nu mai existe cauciuc, să nu mai existe maşini şi viaţa să fie mai liniştită şi mai curată. Iar eu, de pildă, să fiu…doctor. Mereu am vrut să fiu doctor, dar am ajuns muncitor la secţia de vulcanizare.

A doua zi dimineaţă, Ioan al nostru se trezi asudat complet. Se uită la geam – aceleaşi dintotdeauna. Se pipăi – aceeaşi cămaşă de in groasă şi aspră care îi depăşea genunchii. Hai că e bine, a fost doar un vis, îşi zise în timp ce se scărpina în cap. Din încăperea alăturată răsuna zgomot de linguri de lemn izbite de străchini. 10 capete de vârste între 5 luni şi 12 ani se întoarseră spre el cu ochi mari. Îi mângâie pe cap pe fiecare în parte şi se îndreptă spre ligheanul de metal unde îl aştepta apă proaspătă şi o periuţă de dinţi din lemn cu peri de porc. Era aspră ca naiba şi îi irita gingiile de fiecare dată, iar pasta din ierburi măcinate care stătea pe o farfuriuţă avea crustă deja dar măcar nu avea atât de multe carii.

O oră mai târziu, încălţările sale cu talpă de lemn troncăneau energic pe pietrele din oraş. Trăsurile treceau pe lângă el cu viteză, oamenii erau prost îmbrăcaţi. Unii cărau coşurile către fabrica de cărbune unde urmau să le dea din mână în mână până la punctul unde urma să fie zdrobit în bucăţi mai mici. Unii copii se jucau în stradă cu nişte jucării din lemn, iar alţii cu pietricele. Printre ei erau cele mai multe accidente, pentru că jucăriile erau tari. Mulţi copii veneau la el cu capul spart sau alte lovituri.

Un comerciant de lămpi cu gaz trecu pe lângă el întrebându-l din cap dacă doreşte ceva de la el; totul în jur era numai metal, lemn şi ţesătură. De când se trezise după visul de noaptea trecută parcă nu mai era el. Nu avusese curajul să discute cu nimeni despre asta. Ce vis ciudat! Un material care să fie atât de elastic încât poate lua orice formă doreşti şi apoi să revină la normal, dar atât de rezistent încât să suporte greutăţi atât de mari precum greutatea unei trăsuri. Să nu se îmbibe de apă şi să fie în anumite amestecuri atât de fin precum un al doilea strat de piele. Incredibil! Cred că paginile acelea pe care le-am citit ieri despre triburile din America şi arborele de ca-hu-chu sunt de vină.

Totuşi…dacă aş avea şi eu o pereche din acelea de mănuşi fine ca în vis, nu aş mai lua contact direct cu toate rănile oamenilor şi nu mi-ar fi frică în fiecare zi pentru viaţa mea.

Iar oamenii nu ar mai face atât de mulţi copii pe care nu au oricum cu ce să îi hrănească. Sunt atât de săraci şi de obosiţi după munca de peste zi încât pentru ei făcutul copiilor este mai degrabă un amuzament. Atâta risipă de suflete!

Şi munca pe care o fac cei mai mulţi dintre ei…ieri a venit la mine un bărbat care nu mai putea să îşi mişte picioarele. Şi din păcate aşa va şi rămâne de acum încolo. La pat. Pentru ca nu exista modalitate sa se deplaseze pe roti. Din cauză că toată ziua cară în fabrică acele coşuri enorme de cărbune i s-au rupt vertebrele. Dacă ar fi existat acele benzi din cauciuc pe care le-am văzut în vis…oh, totul ar fi fost mult mai simplu pentru ei. Munca ar fi mers mai repede, oamenii nu ar fi avut atât de multe accidente. Numai la noi în oraş sunt 80 de cazuri de persoane care au probleme la coloana vertebrală, la mâini, la picioare sau au rămas cu diverse boli în urmă căratului de greutăţi.

Nu mai vorbim de faptul că totul merge foarte încet. De exemplu, pentru ca oraşul vecin care este mai mic, la 30 de km distanţă de noi să aibă cărbune, minerii încep extracţia cu aproape o săptămână înainte, muncitorii îl sparg în 3 zile, ceilalţi muncitori îl termină de cărat în alte 3 zile pentru ca la ei să ajungă în a şaptea zi. Doamne fereşte de vreo urgenţă sau vreo catastrofă naturală. În visul meu din viitor totul se mişcă cu viteză. Într-o singură zi cărbunele este extras, spart, cărat şi ajunge la destinaţie maxim a doua zi datorită acelor benzi transportoare cu insertie metalică. Şi a roţilor dotate cu cauciucuri care fac transportul mult mai rapid.

Oare mai contează un detaliu precum mirosul greu în faţa atâtor alte beneficii? Contează, însă nu atât de mult încât să îmi doresc să rămânem în secolul asta înapoiat prea mult timp. Bine că există viitor. Şi evoluţie. Şi tehnică. Şi mai ales că un om, la un moment dat va descoperi cum să întrebuinţăm seva copacului de America de Sud astfel încât viaţa noastră să devină mai uşoară.

Următoarea dimineaţă Ioan se trezi în patul lui dintr-un bloc oarecare, dintr-un oraş de provincie. Se uită la ceasul său de mână care avea curea de cauciuc. 6:00. Privi către ferestrele din termopan cu chedere din cauciuc, îşi lua papucii cu talpă de cauciuc şi se îndreptă către baie unde aprinse becul care era conectat la sursa de curent prin cabluri cu izolatoare din cauciuc. Îşi folosi periuţa din plastic cauciucat şi păşi în bucătărie unde copilul bătea deja o minge de cauciuc. Îşi trase scaunul care avea în capătul picioarelor protecţii de cauciuc astfel încât vecinii să nu îl înjure că scârţâie scaunul pe gresie la prima oră.

Mai târziu se urcă în maşina lui cu cauciucuri noi de iarnă şi porni spre fabrică unde benzi transportoare din cauciuc furnizate de Elastimpex România mergeau şnur în producţia lor de anvelope. Iar la pauza de prânz merse pentru controlul periodic la cabinetul medical unde asistenta care purta mănuşi de latex mergea pe pardoseala dată cu vopsea pe bază de cauciuc.

În partea cealaltă a oraşului, Georgică, prietenul lui Ioan se trezi şi el speriat. El visase altceva: că arborele de cauciuc nu există. Că toată istoria civilizaţiei noastre de aproximativ 400 de ani încoace a fost rescrisă. Şi că el, Georgică de la vulcanizare este de fapt un robot care munceşte fără să obosească. Braţele lui transportă rapid cantităţi uriaşe de…orice pentru alţi „roboţi”. Nu ar avea nevoie de nimic din ceea ce implică existenţa celei mai mici bucăţi de cauciuc sau derivat al acestuia. Totul în jur ar fi numai metal, ţesături şi lemn. Mare parte din transport s-ar face prin puterea minţii, iar maşinile ar funcţiona pe magneţi uriaşi. Medicii nu ar mai avea nevoie de mănuşi de latex pentru că nu ar mai fi nimic de operat. Doar circuite de schimbat. Totul într-o lume…ciudată şi neverosimilă. Pentru că el, Georgică de la vulcanizare există, la fel ca şi prietenul lui, Ioan şi toţi ceilalţi oameni din trecut, de lângă el şi din viitor. Pentru că Georgică nu crede că lumea nu va mai aparţine oamenilor.

Întorcându-se în secţia lor de vulcanizare totul o luă de la început: Măi, Georgică, hai să îţi mai zic un banc: Unul aflat pe masa de operaţie, înainte ca anestezicul să-şi facă efectul, observă pe mâinile medicului mănuşile chirurgicale.
-Aha, exclamă el, folosiţi mănuşi de cauciuc pentru a nu lăsa amprente.

La care Georgică, mestecând la o gumă în care se regăseau, desigur urme de cauciuc:

– Aaaa, păi ştiu şi eu unul atunci: Epitaf la cimitirul de la Săpânţa
Din explozie de cauciuc te-ai născut – din explozie de cauciuc ai murit.

Articol inspirat de Superblog 2015.

Bancurile au fost preluate de aici:http://mioritice.libertatea.ro/banc/63173/

Publicitate