Jurnalul lui Robinson Mousoe (citit Mausau)

2012! Ma numesc Robinson si m-am “hotarat” sa naufragiez. Sunt un neinteles care nu isi mai gaseste locul printre muritorii de rand ca voi, cyborgi dependenti de tehnologie si informatica. Cel mai rau m-a deprimat o discutie avuta acum cateva zile pe facebook cu un bun prieten de-al meu, in care eu il intrebam daca a vazut ce tare ninge afara, iar el mi-a spus ca nu, dar sa ii trimit linkul…

De acum incolo o sa traiesc departe de civilizatie si tot ce inseamna tehnologie si voi fi mult mai fericit. Dupa ce voi regasi drumul catre implinirea spirituala voi reveni in lumea voastra spre a va arata drumul spre fericirea adevarata. Nu voi lua cu mine nici un element din tehnologia actuala. Sa nu aud de retele de socializare, sa nu aud de telefoane mobile si alte softuri!

 

Ziua 1

Abia am ajuns in noul meu taram. GoogleMaps a fost ultimul demon informatic pe care l-am folosit inainte de a pleca. Am descoperit o insula departe in Pacific si am notat coordonatele pe o hartie pe care dupa aceea am distrus-o. Am ajuns astazi de dimineata cu o barca pe care mi-am construit-o singur, dar pe care am avut grija sa o scufund pentru a nu imi mai aduce aminte de nimic din lumea “cealalta”.

Voi pleca sa caut apa, sa imi gasesc ceva de mancare si sa imi construiesc un adapost. Cu putin noroc imi voi construi aici o casa, voi scrie carti, voi face plaja si voi avea in fiecare zi ceva bun de facut. Poate va naufragia din intamplare si o femeie cu care imi voi intemeia o familie.

Ziua 3

Iubesc insula aceasta. Inca nu i-am pus un nume, dar am destul timp. Am gasit un parau de unde pot bea apa potabila si fauna este destul de bogata…atata doar ca mi-a luat o jumatate de zi sa prind un peste cat palma si prima seara am adormit nemancat. Mi-am faurit un adapost din frunze late de palmier, dar pentru ca nu stiu cum sa transform lianele in “franghii” nu prea are rezistenta. De aseara a inceput sa ploua. Imi place ploaia! Ce frumos este in noul meu loc!

Ziua 4

Ploaia nu s-a oprit de aseara iar acoperisul meu din frunze s-a daramat. Ma enerveaza ca trebuie sa merg sa caut altele si sa il refac tocmai acum. Incepe sa imi fie cam foame si ma enerveaza ca nu reusesc sa prind pesti deloc. Am gasit mai multe specii de ciuperci, dar nu stiu sa le diferentiez pe cele otravitoare de cele comestibile. Daca as fi avut acces la internet as fi putut vedea mai multe specii pe care le pot culege. Dar mai bine nu ma gandesc la asta. Internetul este nociv si iti da dependenta.

Ziua 5

De acum totul este ud in jur. Ploaia nu inceteaza si nu am cum sa stiu daca va mai dura. Imi amintesc ca aveam un site pe care intram adesea sa vad prognoza meteo…In plus nici nu am cum sa ies din cocioaba asta nesuferita. Ma plictisesc groaznic. As vedea un film pe calculator sau as trece la un alt nivel in Counterstrike…poate chiar as sta putin pe facebook. As descarca un nou program de poze…Peisajele de aici sunt mirifice in cele 3 minute cand ploaia se opreste, dar oricum nu am aparat foto sa imortalizez momentul scurt!

Ziua 10

Nu mai stiu in ce zi suntem, dar dupa calculele mele ar trebui sa fie Craciunul acasa. Imi pare rau ca nu pot lua legatura cu ai mei sa le urez “La multi ani!” In plus mesele de sarbatori…in ultima vreme am inceput sa mananc numai ierburi si fructe. Am incercat diverse momeli pentru pesti dar nici una nu a mers. Aici exista o specie de pesti pe care nu o cunosc. Pe Google as fi aflat fiecare specie ce mananca mai bine si ar fi fost usor sa ma adaptez. La naiba!

Ziua 20

Vreau acasa! Nu mai rezist! Unde mi-o fi fost capul? Numai eu si orgoliul meu stupid…Ieri am incercat sa scriu un mesaj de SOS si sa il trimit intr-o sticla, pe ocean…Probabil ca vor trece luni intregi pana cand va veni cineva pe aici. Pentru ca nu am nici GPS nici nimic altceva am trimis o sticla intr-o directie oarecare, habar nu am in ce parte. De astazi voi trimite semnale de fum.

Ziua 30

HDD…insula…procesor…like…mouse…Google…touchscreen…apa…mancare…zoom…web…magazinul MediaDOT …tehnologie…informatica…retea…covrigi…soft…PC

Imi este foarte rau si am inceput sa aiurez. Aseara am avut impresia ca langa mine sa afla un laptop cu acces la internet, dar cand m-am apropiat sa il ating a disparut! Cred ca innebunesc!

Ziua 70

Regret tot ce am spus despre tehnologie si IT. Ma lepad de orice gand de trait in armonie cu natura si fara nici un pic de deschidere catre sistemele care pana la urma ne usureaza viata. Totusi suntem in 2012…cred…inca. Tehnologia de care ma bucuram acasa insemna evolutie, insemna informatie. Oare nu acesta este noul sens al puterii in ziua de azi?

Zei ai Internetului si IT-ului, va rog sa ma iertati. Daca ma scapati de aici cu viata promit sa ma dedic voua tot restul vietii si sa va promovez tuturor prietenilor si cunostintelor mele! Amin

…

Anul 2012, Romania. Titlu in editia zilnica a ziarului “Mediadot”:

 

Caz socant al unui barbat gasit intamplator de turisti

Un grup de turisti plecati in croaziera in Pacific a descoperit in data de 20 Septembrie 2012, pe o insula necunoscuta, un barbat la aproximativ 30 de ani, conformatie astenica. Acesta era in stare de inconstienta grava, necesitand resuscitari din partea a 3 echipe de paramedici aflati pe vas.

Se pare ca se afla naufragiat pe insula de aproximativ 2 ani, dupa spusele acestuia, insa jurnalul personal gasit asupra sa se opreste la ziua a 70-a.

Nu putem afla mai multe detalii despre imprejurarile in care barbatul a ajuns acolo, nici ce s-a intamplat dupa ultima nota din jurnalul sau. Cert este ca acesta, imediat ce a iesit din starea de lesin a inceput sa alerge disperat pe holurile vasului, cautand cu nerabdare ceva. Atunci cand a nimerit din greseala intr-una din camerele de IT ale vasului, a izbucnit in plans, a cazut in genunchi, a inceput sa stranga la piept si sa sarute laptopul unuia din clienti, mangaindu-l si rostind cuvinte fara inteles precum: “iarta-ma ca te-am ignorat, promit sa nu te mai parasesc niciodata, dragul meu, sa nu ma mai lasi singur niciodata!” si apoi “Dati-mi va rog un mouse, dati-mi va rog un stick de net, va rog, va implor, nu ma mai torturati…facebook…dragul meu facebook…mai exista sau l-au omorat nemernicii?”

Expertii fac investigatii amanuntite si si-au exprimat starea de ingrijorare cu privire la ziua de vineri, 23 Noiembrie a.c cand suspecteaza ca din cauza zilei Vinerea Neagra, barbatul care s-a autointitulat “Mousoe” din momentul in care si-a recuperate cunostinta, a dat semne ca ar vrea sa evadeze de la Spitalul Balaceanca unde este tinut sub observatie, pentru a-si putea achizitiona toate echipamentele IT de ultima generatie din magazinul MediaDOT, mai ales hard disk-uri la preturi mici.

Cine poate da relatii cu privire la identitatea barbatului, este rugat sa contacteze redactia ziarului sau cea mai apropiata sectie de politie.

Articol realizat pentru Superblog 2012, etapa MediaDot.

Publicitate

Mame si fiice

Etichete

justine Levy, Mame si fiice, superblog2012

Ochii ei mari si albastri…mainile intotdeauna calde cu degete lungi si fine…tic-tac-ul inimii ei in iernile geroase cand o cautam cu disperare pana o gaseam, printre plapumile prea groase si prea mari pentru copilul care eram…caldura din atingerea ei stergand lacrimi de “El Zorab” si “Trei, Doamne si toti trei”…vocea vesela si proaspata invatandu-ma primele cantece in franceza…degetul aratator ridicat cu bunatate inainte de a iesi din casa iarna fara caciula si manusi…lacrimile de emotie pentru prima coronita si primul rid de incruntare pentru notele proaste la matematica…noptile pierdute langa cutiile cu medicamente ale copilului bolnav de raceli si pojar…tacerea de dupa cuvintele dure aruncate de adolescenta inconstienta si rebela din mine… prima carte cadou…prima intrebare si primul raspuns insostit de lumini nepamantesc de dulci…primul rid si dezamagirea din ochii ei privindu-se in oglinda…plimbarile noastre pe globul pamantesc de pe birou si visele faurite impreuna prin vreun Paris  al lui Balzac sau vreo Londra a lui Dickens…linistea din fiinta ei privindu-ma plecand in lume…nelinistea ei dinaintea sosirilor acasa de oriunde…povestile si cuvintele, dorul si confesiunile noastre cu voce inceata la o ceasca de cafea…gandurile ei intotdeauna datatoare de speranta…lacrimile si imbratisarile…puterea ei nesecata…teama…iubirea nesfarsita…

Mame si fiice (de Justine Levy) este povestea fara fir a unei iubiri ce devine. Te nasti cu ea, nu ti-o impui, nu te cucereste inconstient prin vreun gest sau vreo fraza anume, nu se sfarseste. Pur si simplu iubirea aceea pentru mama si a mamei pentru fiica ei, este. Ea exista. Este acolo, o ai si o porti cu tine de cand te nasti, din primul minut si prima cautare lacoma de san, ca pe un semn din nastere pe care cand esti copil il arati la toata lumea, cand esti adolescent incerci sa il ascunzi de toata lumea, cand esti matur iti smulge un zambet nostalgic si iti face inima sa bata mai cu putere…iar cand esti batran iti aduce un amestec de durere, melancolie si speranta. Mereu cu tine, chiar cand nu esti constient de el. Devine, se transforma, creste, evolueaza o data cu tine…la fel ca mama.

Mame si fiice este povestea fara fir a fiecarei mame si a fiecarei fiice, a fiecarui inceput si al fiecarui sfarsit de poveste. Te face sa iti suni mama si sa iti doresti sa fii langa ea chiar daca este sau esti la capatul lumii. Te face sa iti doresti propria ta fiica macar pentru omagiul pe care i-l poti aduce mamei tale de a-i transmite mai departe cuvintele si imbratisarile. Te face sa reciti poezii din copilarie la care stii ca radea cu drag vazand cum uiti versuri sau stalcesti cuvinte:

Mamica mea e a mea, si eu a ei

Imi cumpara fundite papusa si cercei.

Cand sunt bolnava si am temperatura

Mama e trista, mereu imi sterge fruntea cu o batista

Si-ntruna zice'”fata mami dulce

Si n-are gand atunci sa se mai culce.

Tin minte ca-n bufet avea odata

Un pachetel atat cu ciocolata

Cand tata a vrut sa ia o faramita

Mama i-a zis”e pentru fetita”

Ce eu pentru tine am cumparat?

Si tata a ras si nu s-a suparat

Dar eu am impartit pachetu-n trei

Ca sa manance si parintii mei

Cand am sa cresc am sa le aduc de toate

Dar…cate-odata nu mai vreau sa cresc

Ca ,stiti atuncea ei imbatranesc

Mai bine-mi place sa raman asa

Ca sa ma duc cu ei la circ ,la cinema…

Articol scris pentru Superblog 2012, etapa Nemira

Tic-tac! Tic-tac!

Etichete

Mecanica inimii, Nemira, superblog2012

“Ceasornicar cu experienta minima, dar grijuliu si dedicat, repar ceas biologic extrem de sofisticat. Ca mostra, ofer propriul “ceas” spre testare. Rog atentie maxima in manuirea lui. Tel:….”

Scriu mesajul de dragoste pe coperta interioara a cartii “Mecanica inimii” de Mathias Malzieu, asez alaturi un ceas de buzunar cu lant si clapeta de protectie in cutia cu interior de catifea si il trimit micului meu “Jack”.

Cand il va primi va avea o surpriza:

* Videoclip propriu realizat in Windows Movie Maker

Dupa cateva zile, primesc urmatorul mesaj: “Draga mea Acacia, ai cel mai frumos ticait! Ceasul tau se oprise la ora 17.00 – cand mi-a parvenit coletul. Mi-am permis sa ii schimb rotitele care ruginisera in timpul cat m-ai cautat. Deh, inginer de meserie, defect profesional! Al meu, insa, nu pot sa il repar singur. Am nevoie de tine. Ma programez la noul meu ceasornicar maine la ora 19.00? Semnat: “Jack”

Articol scris pentru Superblog2012, etapa Nemira

Oameni, oameni si iar oameni

Etichete

Chicken soup for the soul, despre oameni, J. Canfield

Subiectul meu favorit de vorbit, de gandit, de studiat, de orice: oamenii! De curand am reusit sa citesc, in sfarsit, „Supa de pui pentru suflet” de J. Canfield.

Cred ca eram undeva prin facultate, deci de multisor, cand am auzit prima oara de cartea aceasta. Si imi aduc aminte ca mi s-a parut neobisnuit titlul. Adica, ma rog, eu supa de pui o cam asociez cu raceala si stat la pat. Ma gandesc ca asa e si cu sufletul omului atunci cand e bolnav: ii vine sa stea la pat, nu are chef de nimic, cu atat mai mult sa lase oameni sa intre acolo…e ceva gen carantina de suferinta. N-ai voie sa intri ca te molipsesti. Doar cei care tocmai s-au insanatosit de aceeasi boala pot fi imuni si deci, oferi tratamentul miraculos. Numai ca, vedeti voi, un tratament care a mers pentru un suflet poate nu merge pentru altul si tot asa.

Eu as face cunoscut din cartea aceasta un singur capitol – unul care nu trebuie uitat niciodata, este cel referitor la OAMENI si regulile de a fi om. Postez in engleza pentru ca traducerile pe care le-am gasit nu redau fidel ideile:

You will receive a body.  You may like it or hate it, but it will be yours for as long as you live.  How you take care of it or fail to take care of it can make an enormous difference in the quality of your life.

You will learn lessons.  You are enrolled in a full-time, informal school called Life.  Each day, you will be presented with opportunities to learn what you need to know.  The lessons presented are often completely different from those you think you need.

There are no mistakes, only lessons.  Growth is a process of trial, error and experimentation.  You can learn as much from failure as you can from success. Maybe more.

A lesson is repeated until it is learned.  A lesson will be presented to you in various forms until you have learned it.  When you have learned it (as evidenced by a change in your attitude and ultimately your behavior) then you can go on to the next lesson.

Learning lessons does not end.  There is no stage of life that does not contain some lessons.  As long as you live there will be something more to learn.

“There” is no better than “here”.  When your “there” has become a “here” you will simply discover another “there” that will again look better than your “here.” Don’t be fooled by believing that the unattainable is better than what you have.

Others are merely mirrors of you.  You cannot love or hate something about another person unless it reflects something you love or hate about yourself.  When tempted to criticize others, ask yourself why you feel so strongly.

What you make of your life is up to you.  You have all the tools and resources you need.  What you create with those tools and resources is up to you.  Remember that through desire, goal setting and unflagging effort you can have anything you want. Persistence is the key to success.

The answers lie inside of you.  The solutions to all of life’s problems lie within your grasp.  All you need to do is ask, look, listen and trust yourself.

You will forget all this

Lie to me, not with me

Etichete

despre asumarea responsabilitatii, despre minciuni, Lie to me, Paul Ekman

Imi trecea asa prin minte zilele astea: oamenii mint asa, din cauza naturii lor sau este pur si simplu o reactie fata de atitudinea noastra? In sensul ca daca suntem noi inflexibili si inchisi, ii facem si pe ei sa fie asa si, temandu-se de reactia noastra, sa minta!

Realitatea este ca toti oamenii mint. Mai mult sau mai putin, mai frumos sau mai urat, mai dezinvolt sau mai cu rusine. Mai recunoscand lucrul asta sau jurand pe Biblie ca nu este asa! Despre lucruri mici sau lucruri mari. Nu exista persoana care sa spuna adevarul all time long and to everyone, fara sa fie considerat o boala lucrul acesta. Scrie si in cartea cercetatorului care a scris cartea despre minciuni (Paul Ekman). Va dati seama unde am ajuns? A spune adevarul si a nu accepta psihologic vorbind ideea de minciuna sa devina o boala de care sa te tratezi?

Pe de o parte te tratezi invatand sa spui cate o minciuna mica ici si colo. Pe de alta parte multi incearca sa patrunda in bezna asta a minciunii si sa incerce sa o descopere sau sa o inlature cu totul. Este paradoxul zilelor noastre. Unul din ele.

Zic asa: trebuie sa ai foarte foarte mult curaj si multa personalitate sa accepti ideea de a spune adevarul, de a-l recunoaste si de a-ti asuma responsabilitatea pentru posibila ranire a celuilalt in cazul in care o faci. Totul vine de la o foarte foarte buna cunoastere de sine – cat poti sa duci, cat poti sa pui in spatele celuilalt?!

Uite o solutie pentru minciunile spuse de ceilalti:

– identifica semnele ca minte

– intreaba cealalta persoana daca asa este, cum intuiesti tu sau doar ti se pare

– asigura cealalta persoana ca este in ordine sa comunicati, sa discutati despre asta

– afla DE CE a mintit sau a simtit nevoia sa minta

– work on the cause!!

Tine de impartasirea sentimentelor, a trairilor, de la ideea ca nu poti sa construiesti o casa fara sa pui mortar intre caramizi. Si nici cu caramizi putrede, pentru ca altfel va fi ca in povestea cu cei 3 purcelusi – o sa o zboare prima furtuna mai puternica si ramai (scuze de expresie) in fundu’ gol si pe urma ajungi sa te intrebi de ce. Sau cum se face ca cel de langa tine s-a schimbat. Si esti nefericit (a)!

E greu. E cumplit de greu sa urmezi etapele de mai sus. E chinuitor. E sfasietor. Gasiti voi alte sinonime variatii pe tema. In schimb, rezultatul, jur, este incredibil si merita tot efortul. Inclusiv cicatricile!

 

E.E.Schmitt – Oscar si Tanti Roz

E.E. Schmitt – aproape ca E.E. Cummings decat ca e Schmitt. Si nu e poezie. Adica e poezie, dar e in proza. E o poezie de 75 de pagini scrisa cu sufletul inmuiat in cerneala rosie a inimii. Sau despre cum sa traiesti 10 ani intr-o singura zi…12 zile, 120 de ani. Mare lucru!

Citesti cartea asta si ai impresia ca te taie in carne vie putin cate putin, pe urma trece la creier si diseaca neuron cu neuron, pana la ultimul, punandu-i in miscare pentru totdeauna. Fiecare cuvintel te face sa traiesti.

Este o carte care la inceput, din primele randuri am crezut ca este trista. Am citit-o de 3 ori intr-o zi si inca mai cred. Dar Oscar si Tanti Roz este mult prea touching ca sa ramai despre ea cu impresia doar ca este o carte trista. Sunt atatea lucruri frumoase acolo, incat n-ai cum, n-ai cum sa treci impasibil. Pe urma cartea este despre un copil bolnav de cancer care invata sa deal with it, sa fie impacat pana la final cu ideea asta, sa se impace cu lumea, cu totul, sa il descopere pe Dumnezeu. Si chiar ca invatand acest lucru nu ai cum sa fii trist.

Pana recent credeam ca Micul Print este cartea mea de capatai- asa ca o psihoterapie continua. Oscar si Tanti Roz o depaseste. Poate si pentru ca rezonez eu mai bine cu povestea lui. Poate ca mi-ar prinde bine si mie o Tanti Roz acum. Pana o gasesc cred ca o sa continui sa mi-o inchipui. Iar Peggy Blue – well, Peggy Blue a venit si a plecat, la fel ca in carte. Iar cand a plecat deja nu mai era Blue, era normal. Si scrisorile alea catre Dumnezeu – 11+1. Eu nu stiu cum poate un om sa scrie asa cum o face Schmitt si sa si fie real, adica sa existe cu adevarat in carne si oase. O fi fost si el oare un Oscar mai demult? Sau o fi cunoscut vreunul?

Scriu in dodii. Nu stiu cat intelegeti voi cei care cititi acum din post. Si daca nu intelegeti, eu zic sa va luati 2 ore din viata sa cititi cartea. Se gaseste gratis pe scribd, in romana si engleza. Cred, insa, ca beneficiile dupa citirea ei sunt cu mult mai mari.

Mi-ar fi placut mult sa ajung sa vad si piesa de teatru care s-a facut dupa carte. A fost la Bulandra, dar am ratat-o. Desi poate ca e mai bine sa mi-l imaginez eu singura pe Oscar decat sa vad un chip oarecare pe care nu il cunosc. Oscar-ul meu are ochii mari si verde inchis, cateodata caprui si intotdeauna galesi, o fata care obisnuia sa fie bucalata, un par matasos saten inchis care sta fix cum vrea el si un zambet larg…pe care il pierduse, dar l-a regasit…

Uite aici linkul: http://despreteatru.files.wordpress.com/2010/03/ericemmanuel-schmitt-oscar-si-tanti-roz.pdf

Despre prezent si trecut

Citesc cartea (pentru a cata oara nu mai stiu, am pierdut sirul) al unei autoare pe care o IUBESC, da o iubesc cu tot sufletul meu, si cu toata nadejdea pe care mi-o pun de fiecare data cand citesc cartile ei in regasirea „printre randuri” in cate o fraza scrisa pe unele din paginile ei, in toata cartea, de cele mai multe ori…

„Trecutul e o încăpere din prezent unde intrăm mai rar. N-avem decât să deschidem o uşă, atât şi suntem în trecut, iar uşa asta se deschide singură foarte des.” Asa, fara nici o legatura cu verbul „a fi” al meu din zilele astea, am vrut sa scriu un citat din ea. Si sunt multe. Nu la fel, toate diferite, toate cu miez.

Si mai spunea ea la un moment dat cand cineva a acuzat-o ca ar spune lucruri din tristete si din amaraciune si ca din cauza asta vorbeste pe neintelesul tuturor, ca pana la urma „Si fructele cele mai dulci au samburii amari, nu ai observat?” Si atunci am simiti asa, ceva lichisi cald, curgand gros prin inima, prin vene si prin toate simturile mele si mi-am dat seama ca femeia asta care scrie cartile astea minunate mi-a DARUIT cartile ei inconstient exact in momentele esentiale din viata mea, exact cand a stiut ca sunt pregatita sa inteleg esenta lor.

Si am mai aflat ceva” ca nu spui multumesc decat cadourilor si complimentelor.” Atat.

Reading corner…

Etichete

Blanche c'est moi, Fata cu cercel de perla, Je t'oublierai tous les jours, reading corner

Pentru ca este o sectiune pe care am neglijat-o destul de mult timp, mi-am propus sa ii fac un „update”.

Mi-am propus sa trec in aceasta rubrica decat cartile de suflet, cele care din varii motive m-au influentat spiritual, moral, personal, poate chiar si profesional cateodata, cele care stau mereu langa perna mea si stiu ca oriunde le-as deschide voi gasi lucruri care ma ating intr-un fel sau altul, sau care ma pun pe ganduri, sau care ma indeamna la visare, sau la reflectie.

Incep cu un volum pe care l-am descoperit acum 5 ani, intr-o tara straina si imi este draga pentru ca a fost prima carte pe care mi-am cumparat-o de acolo, pentru ca statea uitata intr-un colt iar copertile ei nu spuneau nimic, o ascundeau chiar, iar scrisul mic a facut o multime de lume grabita sa treaca pe langa ea… „Je t’oublierai tous les jours!” a marcat si va marca in continuare mult timp din ceea ce inseamna parcursul meu. Scrisa de un grec (uneori si grecii moderni au talent la scris), am luat-o de pe raft doar pentru ca tocmai, nimeni nu o remarca. Am descoperit intre paginile ei ganduri si cuvinte precum: „oublie” precum „sa presence etait pour moi comme un adieu du vent qui perd son eternite”, am descoperit un strigat neajutorat, un suflet care incerca cu disperare sa uite…propunandu-si acest lucru in fiecare zi si astfel, cu fiecare zi aducandu-si aminte franturi…

Continui cu un alt volum…”Blanche c’est moi!”  O doamna foarte talentata care are un stil de a scrie foarte…realist. A scris foarte mult despre viata copiilor autisti. „Surtout ne dessine pas un mouton” este o astfel de poveste, iar „Blanche c’est moi” este despre cine ai vrea sa fii daca ai putea sa alegi acest lucru, si cum isi analizeaza ea viata astfel incat daca ar fi luat alte decizii ar fi putut sa devina altceva/altcineva…o Blanche. Ea spunea ca : Quand tu perds ton equilibre, tu perds ton royaume!”

Si pentru ca mi-am propus sa prezint 3 din cartile mele de suflet continui cu…”Fata cu cercel de perla”

Nu am vazut filmul pentru ca nu imi place Scarlett Johanson si pentru ca am de fiecare data ceva impotriva filemlor facute dupa carti, De cele mai multe ori strica viziunea personala a celui care o citeste, nemai aducandu-ti aminte in cele din urma decat de viziunea regizorului.

Mi-a placut cartea pentru ca a adus foarte bine in mintea mea stilul de viata din acea perioada. Mi-a placut cartea pentru ca legenda lui Pygmalion m-a fascinat dintotdeauna si pentru ca iubesc sa citesc despre chinul de a fi un artist desavarsit.

ce mai citesc, ce mai scriu: 1. literatura frantuzeasca

De ceva timp am redescoperit, dupa o pauza (bine)meritata, cititul. Iar cand l-am reluat, am fost ca un dependent de droguri care reincepe sa ia doze: oricat, oriunde, nu chiar orice (macar la asta sa fiu mai selectiva), aproape..oricum.

Deci, am inceput cu o carte pe care am savurat-o: Papillon de Henry Chariere. M-a transpus si mi-a adus aminte de mentalitatea francezilor:pragmatica!

,,Foarte tare” daca pot sa spun asa: buna de citit seara, cu un pahar de cognac langa tine si cu o tigara care va sfarsi trist in scrumiera pentru ca nu vei apuca sa mai fumezi dupa cete apuci de citit.

To be continued