O noapte nebună

Etichete

Coty, Katy Perry, mad potion, parfum

„În sfârşit o să ajung acasă…ce zi! Mai întâi o tonă de lucruri de rezolvat la serviciu, pe urmă o ceartă zdravănă cu şeful; iar în final o ploaie neaşteptată m-a udat din cap până în picioare. A naibii furtună! Şi mai e şi 31 octombrie astăzi, peste tot numai dovleci sculptaţi şi oameni care merg la petreceri de Halloween, de parcă ar fi vreo sărbătoare românească. Clar am o zi proastă!”

Zicând acestea am descuiat uşa de la intrare şi vrând să aprind becul mi-am dat seama că din cauza furtunii reţeaua electrică probabil căzuse.

-Grozav! Exact ce îmi trebuia acum… Imediat un fulger urmat de un tunet puternic îmi amintiră că nu e momentul pentru lamentări.

– Katz? Kittykatz? Unde eşti? pis-pis, vino aici…

Ochii mari şi albastru-verzui ai pisicii negre apărură de după o canapea. Veni în pas vioi şi îmi sări în braţe începând să toarcă. Cu ea în braţe am adibuit să găsesc în bucătărie chibritul şi să aprind setul de lumânări cu parfum de vanilie de pe pervazul din sufragerie. Ce puteam să fac? M-am întins pe canapea cu Kittykatz în braţe mângâind-o uşor şi aşteptând fie să se oprească furtuna, fie să vină lumina. Între timp, blana pufoasă şi caldă a pisicii mă îmbia la visare şi mă liniştea după ziua grea pe care o avusesem.

– Tot mângâind-o, arome discrete emanau din blăniţa ei făcându-mă să mă relaxez, purtându-mă parcă în altă lume…Probabil era de la lumânări, dar aveam impresia că blana ei miroase a vanilie, măr şi bujori la o primă atingere; pe măsură ce mă lăsam învăluită de aceste prime arome identificam şi urme discrete de mosc şi iasomie, pentru ca în cele din urmă să rămână mirosul dulceag al ambrei…întocmai ca un parfum cu notele sale de vârf, de mijloc şi de bază. Era fascinant!

– Eşti gata? Psssst! Ştiu că îţi place să mă mângâi, dar dacă te uiţi acum la degetele tale cam cânţi arpegiul pe canapeaua goală. Eu sunt în faţa ta!

„Cred că visez – Katy Perry? În realitate?” Mă uitam în jur, eram tot în sufrageria mea scăldată de lumina difuză a lumânărilor de vanilie, dar braţele mele erau goale, pisica dispăruse.

– Nu te panica! Sunt chiar eu, Katy Perry. Şi ca să scurtez povestea şi să te scutesc de întrebări îţi voi spune că pisica ta are puteri…magice. Astăzi fiind Halloween, animalele şi în general spiritele au puteri deosebite, magia este puternică şi totul este posibil. Pisica ta mult iubită Kittykatz să spunem că…mi-a permis să mă întrupez în faţa ta ca să te ajut.

– Să mă ajuţi? Tu? Cum să mă ajuţi? Stai! Cred că e deja prea mult pentru azi, încep să delirez.

– Nu, nu, chiar deloc. Deşi totul ţi se pare ciudat, dă-mi voie să îţi spun că, de fapt „vinovat” de toată această magie este parfumul Mad Potion. Parfumul meu.

– Dar, acesta este parfumul pe care l-am primit eu azi de dimineaţă, nici nu am apucat să îl desfac. Este chiar acolo pe… şi privind în jur mi-am dat seama că unde trebuia să fie parfumul acum erau doar nişte ambalaje răvăşite şi rupte şi recipientul de parfum Katy Perry răsturnat de curioasa mea pisică. Toată ziua îşi făcuse de cap cu ambalajul şi cutia de parfum pentru ca într-un final să spargă sticluţa de parfum şi să se tăvălească în poţiunea jucăuşă şi deosebită. De-asta miroasea ea aşa de bine, aşadar! O bunătate de parfum irosită de pisică…mă gândeam cu tristeţe în timp ce Katy îmi întrerupse şirul gândurilor.

– Exact, draga mea, să ştii că magia parfumului a făcut posibil ca eu să fiu aici cu tine. Acum, pune-ţi o dorinţă! Repede repejor n-avem timp de prea mult umor!

– O dorinţă? oh, păi…nu ştiu, sunt atât de multe lucruri…uite, gata, mi-aş dori foarte mult să am un instrument, o baghetă ceva care să facă să dispară toate lucrurile rele care mi se pot întâmpla, să fac o vrajă să îl cuceresc pe vecinul cel simpatic de sub apartamentul meu şi să fiu cea mai seducătoare.

– Un instrument magic zici…Hmmm, fie! Cred că am găsit exact ceea ce trebuie, zise Katy scoţându-şi pălăria haioasă de magician de pe cap. Închide ochii şi gândeşte-te la câteva lucruri de care îţi e dor mereu, oriunde ai fi. Câteva lucruri care ai vrea să fie mereu cu tine, care te fac puternică şi fragilă în acelaşi timp, care te fac să te simţi femeie şi copil totodată. Asistentul meu, domnul Michael Edwards va nota tot ceea ce spui tu.

– Hm? Michael Edwards? el de unde a mai apărut? Marele expert în parfumuri? „Tatăl” parfumurilor la mine în sufragerie? Uau, cred că paharul ăla de vin de aseară a fost tare bun din moment ce halucinez aşa. Dar, fie…să mă las în voia simţurilor!

– Grăbeşte-te, nu avem foarte mult timp!

– În regulă, atunci; în primul rând îmi e dor mereu de zâmbetul meu din copilărie, de zâmbetul larg şi luminos, lipsit de griji. Pe urmă, de căldura braţelor mamei mele, cred că întotdeauna îmi va fi dor de îmbrăţişarea ei care vindecă tot. Aş mai adăuga şi mirosul de pământ după o ploaie de vară şi cel de narcise, primele narcise de primăvară. Apoi, de fiecare dată când sunt într-un impas mănânc o bucăţică de ciocolată ca să prind energie şi să gândesc mai clar, deci aroma de ciocolată neagră cred că ar trebui să fie acolo şi mai ales mirosul de piele curată, proaspăt ieşită de sub duş – cam aşa cred că ar mirosi pielea bărbatului pe care l-aş iubi. Cam atât!

– Abracadabra, Hocus-pocus amatus, hocus-pocus nebunaticus ta-naaaam! Iată, draga mea, toate acestea într-un parfum numai al tău, prin Katy Perry Fragrances. Încearcă-l, te rog! spuse punând două picături pe încheietura mâinii mele stângi. Acest parfum este „bagheta” magica, poţiunea care te va ajuta să îl cucerești pe bărbatul la care visezi si să devii seducătoare.

N-am apucat să îi inspir mirosul prea bine când am auzit un ciocănit discret la uşă. M-am dus să deschid şi…surpriză! vecinul de sub apartamentul meu era în faţa mea zâmbind larg.

– Hei!Bună, ai cumva un chibr…hmm, ce miroase atât de bine? zise nemaiapucand să termine motivul pentru care venise la mine.

– Aaa, cred că este parfumul Mad potion pe care l-a vărsat pisica mea. Sau noul meu parfum…Apropos, ţi-o prezint pe…şi zicând acestea m-am întors spre canapeaua unde era cu câteva clipe mai devreme Katy Perry, dar aceasta dispăruse. Oare de ce nu mă miră?! În schimb de după canapeaua deja faimoasă se auzi un mieunat drăgălaş şi Kattykatz apăru misterioasă şi nobilă, întocmai ca şi întruparea ei feminină.

Continuarea acestui scenariu „nebunesc”…îndată ce va ieşi pe piaţă noul parfum Mad Love al Katy Perry, undeva spre sfârşitul toamnei 2015, după câte îmi şoptesc notele din parfumul care încă se regăseşte pe încheietura mâinii mele stângi. Desigur, aceeaşi mână stângă pe care o ţine acum fostul vecin de sub apartamentul meu, actualul iubit.
Happy Halloween everybody! Articol scris pentru Superblog 2015.

Surse de informare: http://www.aoro.ro/articole/află-adevărul-10-cele-mai-interesante-întrebări-despre-parfumuri/

http://pasiunea-femeii.blogspot.ro/2012/07/testare.html

http://www.fragrantica.com/perfume/Katy-Perry/Katy-Perry-s-Mad-Potion-31177.html

Publicitate

Haide, Baietel!

Etichete

baietel, celine dion, i believe, mesaje cu talc

Haide, ca putem sa facem asta amandoi! Am incredere in tine. Uite cata…

…altfel nu mi-ai raspunde din interior cand asculti asta, daca nu ai fi de acord, nu?

 

Scrisoare catre Baietel (I)

Etichete

baietel, bebelin, sarcina, scrisori

Draga Baietel,

Probabil ca si tu esti la fel de bucuros ca si mine ca in sfarsit suntem doi in calatoria ta spre lume. Stiu asta pentru ca de fiecare data cand ne intalnim la ecograf se pare ca esti cel mai fericit bebelin din lume. Da, stiu, si mie imi vine sa imi pocnesc degetele ca atunci cand joci vreo hora si esti tare fericit, dar probabil Domnul doctor s-ar uita cel putin chioras la mine daca as face asta. L-am vazut, in schimb extrem de fascinat de tine. Si il cred pe cuvant, pentru ca si eu sunt…!

Cand tu vei fi deja maricel incat sa intelegi o parte din bazaconiile pe care le-am tot scris eu pe aici in ultimii ani, sper ca macar sa fi ajuns sa ma cunosti destul de bine incat sa nu te socheze o parte din ele. Si stiu ca vei avea puterea sa le intelegi. Nici nu ai putea altfel, doar esti bucatica din mine, nu? Iar „intelegere”  este al doilea nostru nume, nu?

Deocamdata continui sa masor timpul dintre momentele in care ajung sa te zaresc cateva minute la ecograf, chiar daca tu cred ca habar nu ai ca doi dintre cei mai curiosi ochi ever te urmaresc continuu si incearca sa inmagazineze tot, absolut tot ce tine de tine. Si da, am remarcat cand imi faceai cu mana stand turceste. Si ai capatat acelasi obicei fermecator de a saluta aplecand capul putin inspre stanga. Exact ca mine! 🙂

Am descoperit recent si ca iti place muzica. Muzica buna. Mai stii cand ascultam in weekend Eric Clapton la maxim si tu ai inceput sa dansezi prin burtica nerabdator sa te invat cum se face in realitate? Oh, daca ai sti cate lucruri minunate abia astept sa iti arat! Inclusiv pe tine insuti, in oglinda…intr-o zi!

https://www.youtube.com/watch?v=RS_UaPrQ3DI

Desi nu este 1 Decembrie…

Etichete

bradul multumirii, campania mandru ca sunt roman, facebook, imaginea romanilor in lume, Kanal D, romani, romani adevarati, Romania

…Multumesc tuturor romanilor din strainatate care ne fac sa fim mandri de Romania si de ei!

Noi, romanii, nu suntem perfecti. Nimeni nu este. Nu suntem mai buni decat alte natiuni, dar cu siguranta nu suntem nici mai rai. Multi ne blameaza si multi arunca cu pietre fara a se uita in propria ograda. Uneori chiar noi insine facem asta. Ne etichetam singuri ca „hoti, saraci, smecheri, lenesi si corupti” dar uitam ca fiecare dintre noi facem parte din aceasta natiune.

Este ca in acea poveste cu picatura si oceanul: „Eu sunt cea mai buna si cea mai importanta! Fara mine oceanul nu ar exista!”zicea picatura dintr-un ocean.

Ne aducem aminte ca suntem romani numai de 1 Decembrie si atunci doar pentru ca undeva in tara se ofera ciolan cu fasole in mod gratuit. Ne aducem aminte ca suntem romani doar atunci cand francezii il premiaza pe Eugen Ionescu sau pe Brancusi. In rest? Romanul cumpara produse straine pentru ca produsele romanesti li se par proaste desi sunt mai bune, romanul vorbeste „romgleza” pentru ca limba romana este desueta, romanul prefera sa uite ca vine din Romania atunci cand ajunge in strainatate.

Eu vreau astazi, 18 Decembrie, chiar daca nu se serveste nicaieri fasole cu ciolan, sa multumesc din inima romanilor din strainatate care sunt mandri de Romania.

Tuturor acelora care fac sa ni se umezeasca ochii de emotie si bucurie pentru ca suntem romani ca si ei.

Tuturor celor carora le pasa de radacinile noastre.

Tuturor romanilor care scriu Romania cu R mare pe hartie si in sufletul lor.

Tuturor romanilor plecati in strainatate care ne reprezinta cu onoare.

Tuturor romanilor care cred intr-o Romanie viitoare mai buna. Tuturor romanilor care contribuie la imbunatatirea imaginii noastre in lume.Tuturor romanilor adevarati!

Pe tine cine te face fericit? Multumeste si tu! Intra pe pagina de facebook a postului Kanal D si alatura-te campaniei Bradul multumirii.

 

Tu ce vroiai sa devii cand erai copil?

Etichete

adevarul, ce vrei sa fii cand vei fi mare, copilarie, vocatii

 

Un barbat intelept spunea intr-un interviu la un moment dat, ca o viata cu adevarat fericita este aceea in care ajungi sa fii ceea ce iti doreai cand erai copil. Iar o copilarie fericita este aceea careia ii supravietuiesti.

Cand eram copil imi doream foarte mult sa fiu medic. Mult timp dupa aceea am ramas cumva marcata de faptul ca nu m-am priceput nici la matematica, nici la chimie, nici la vreo alta materie scolara care sa iti permita mai departe sa ajungi un bun medic.

De multe ori aud oameni spunand in jur ca vroiau sa fie asta sau ailalta…dar nu a fost sa fie. Pana intr-o zi, cand am decis sa las in urma prejudecatile formate in ani si ani de cuvinte venite de la apropiati si de la straini si sa imi observ altfel darul pe care il am si ceea ce fac: mi-am transformat misiunea de a trata corpul si suferinta cauzata acestuia in o misiune de a trata suflete si minti, subconstientul cel de toate zilele.

Am inlocuit sangele cu mangaieri verbale, am oblojit rani deschise cu empatie si solidaritate. Cateodata m-am lansat in operatii complicate pe cord deschis, numai ca bisturiul meu au fost intrebarile, iar ata de cusut a fost strangerea sincera in brate.

Viata mi-a aratat ca de fapt, intuitia din copilarie si scopul meu a fost deja atins. Uneori vrem doar sa fim orbi pentru a nu vedea adevarul. Pentru ca uneori este prea coplesitor.

Doctorii nu pot sa trateze cu forta u pacient. Ei nu pot sa il oblige sa se insanatoseasca, sa vina si sa se curete. Asa cum nici in cazul doctorilor de suflete nu poti face acest lucru. Si atunci astepti. Astepti ca oamenii care nu mai pot sa vina la tine. Sau astepti sa te intalnesti tu cu ei si sa le spui ca daca nu fac ceva, se vor usca. Chiar si atunci – oamenii iti intorc spatele crezandu-te nebun, altii iti rad in nas „stiind ei mai bine” si altii, cu lacrimi in ochi iti multumesc ca ai facut pasul pe care nu aveau curajul sa il faca.

De asta spun – deveniti un pic, macar cateva minute, din nou, copii. Intotdeauna, dar intotdeauna, acolo este un raspuns esential. Copiii nu sunt intinati. Ei spun ce este in inima si gandul lor. Si de cele mai multe ori, in inima unui copil este Adevarul.

Copiii saraci (3)

Etichete

copii saraci, saracie

 

Ultima parte!

Un copil sarac este un viitor adult condamnat la tacere. Este o tacere venita din neputinta de a lupta contra saraciei. Este o tacere de acceptare a conditiei sale. este o tacere inteleapta.

Un copil sarac iti intinde mana nu pentru a-ti cere ceva nu poate avea, ci iti intinde mana pentru a-ti arata un lucru la care poate visa.

Un copil sarac va fi un adult care pretuieste un ban, o paine, o cana cu apa. Care invata sa dea jumate atunci cand are un sfert si care nu isi va permite decat foarte rar capricii.

Un copil sarac se bucura pentru cineva care nu adoarme flamand si viseaza, aproape in fiecare seara, ospaturi la care se aseaza in capul mesei.

Un copil sarac te priveste cum arunci lucruri pentru care el isi linge buzele cu ochii stralucind. Un copil sarac se intristeaza si isi lasa capul plecat, ridicand ambalajul cu un rest de ciocolata de care tie „ti s-a luat”.

O mana il mangaie pe cap usor, iar copilul sarac se intoarce cu lacrimi curgandu-i pe obraji.

„- Pentru tine, copile!” intinzandu-i o prajitura

Iar el se uita la ea si o baga in buzunar:

„- Nu, e pentru fratele meu mai mic!”

Intimitatea ca o casa

Etichete

casa, intimitate, spatiu intim, suflet

Zilele trecute vorbeam despre spatiul personal si intimtate, ca o casa. Eu spuneam ca daca este sa imi imaginez spatiul meu personal, s-ar asemana foarte mult cu Sala Oglinzilor de la Versailles (tot tacamul, cu oglinzi, marmura pe jos si lumini multe multe si prezicatoare de povesti). Gizaaaas, beat that Freud!!!

El imi spunea ca spatiul intim al unei persoane (in speta Maria mea) s-ar asocia mai bine cu o casa. E ca si cum bucataria ar fi partea de creier, de ganduri, amintiri – doar acolo gatesti, prepari, te hranesti. Dormitorul ar fi mai degraba inima – sentimentele, trairile alea care nu se gandesc, care vin pur si simplu. Sufrageria sunt toate compromisurile pe care le facem noi ca oameni atunci cand impartasim locul acela cu alti oameni. Cum radem noi in barba asa cand dam de prosti, cum schimbam priviri pline de subinteles cu cel drag atunci cand vedem oameni mici si superficiali pe care trebuie, TREBUIE sa ii accepti in jurul tau pentru ca nu ai ce face (circumstantele sociale te obliga, la serviciu, la cafenele, etc). Baia este locul unde te cureti de prejudecati, de cosmaruri si de lucruri lipsite de sens. Pe scurt, cred ca este locul in care isi desfasoara activitatea tribunalele mintii tale dupa ce ai venit din sufragerie.

Iar holul, ei bine holul e un loc aparte, e un loc de granite. Acolo este de fapt bariera stii? Cu oameni care iti murdaresc presul de la intrare sau calca sfios si respectuos, care inteleg solemnitatea momentului de a-i lasa sa iti intre in casa.

Chestionarul meu ulterior discutiei, pentru voi, ar fi urmatorul:

1. Unde ai pozitiona-o pe persoana cea mai draga tie acum?

2. Ce camere ai adauga sau elimina pentru ca le consideri inutile?

3. Ai pune parole, incuietori si limite celor pe care ii lasi sa intre in „casa” ta?

4. Daca nu pui limite, care crezi ca este cel mai mare rau pe care ti-l poate face un oaspete?

Before and after Superblog

Etichete

before and after, sfarsitul lumii 2012, Superblog

Cred ca dupa participarea la Superblog 2012 zilele se vor imparti ceva de genul inainte si dupa concurs.

Fac un bilant din incheietura tastaturii si imi da cu plus din orice unghi as privi:

Inainte:

Credeam ca scriu bine, la obiect, la subiect si cu talc (a se citi cu â). Ma mandream cu un numar de aproximativ 2000 de cititori unici pe luna

Dupa:

Nu mai cred ca scriu bine si cu schepsis. Acum sunt convinsa ca este asa. Stiu, sunt lipsita de modestie, aruncati cu rosii! (imi fac bulion pentru la iarna din ele). 2000 a devenit intre timp undeva la 3000 si ceva, in zilele bune 4000. Nice!

Inainte:

Credeam ca nu e nevoie sa interactionezi cu cei care iti trimit comment-uri, ca este ceva de genul: eu le ofer o scriitura buna, ei se delecteaza, macar atat pot face si ei – sa comenteze.

Dupa:

Bullshit total ce este scris mai sus. Daca nu esti in piata nu iti ofera nimeni feedback, nu ai cum sa iti masori capacitatea, nu ai cum sa afli noutati. O sa ai aerul unui Zeus care nu coboara printre muritori. Si nu ne dorim asta!

Inainte:

Credeam ca intr-un concurs cu advertoriale e bine sa iti pastrezi propriul stil si sa nu bagi din top despre produse de care nu ai habar. Oricum rezultatul va fi acelasi.

Dupa:

Acum am invatat sa fiu flexibila in scris. Am invatat ca daca perii pe cate unul nu inseamna ca nu mai esti tu, ci ca stii sa stralucesti chiar si in miez de zi. Bottom line, am invatat sa ma transform. Ati vazut Transformers?

Inainte:

Scriam rar si cand aveam chef sa imi omor nervii si sa imi exorcizez cititorii, eventual sa mai oripilez pe cate cineva…sau sa transmit un mesaj pentru omuleti din viata mea.

Dupa:

Am inteles ca scrisul este mai mult decat un hobby. Ca mintea trebuie sa iti fie antrenata, ca te stimuleaza si te imbogateste (la propriu si la figurat) fiecare tema la care nici prin gand nu iti trecea ca vei scrie vreodata.

Abia astept sa postez poza in tricoul de finalist fruntas Superblog2012. Sa vedem ce-o fi la anul, asta daca nu vine sfarsitul lumii. Si daca vine, tot la Superblog ne vedem!

Paste fericit tuturor, ca poate nu mai am cand sa transmit!

Sah

Etichete

Marin Sorescu, poezii, relatii interumane

Cineva a avut grija sa imi aminteasca zilele trecute de „sahul” pe care eu il joc cu Dumnezeu de ceva timp incoace.

Pe urma am gasit poezia asta a lui Marin Sorescu…

Cred intr-adevar ca lucrurile nu se intampla niciodata fara motiv. Si mai cred ca noi oamenii suntem legati de alti oameni cu niste fire invizibile si extrem de fragile, in anumite noduri: cele care tin de o suferinta, de o boala, de o iubire, de un vis, de o dezamagire, de o calitate, de un defect, de o speranta, de alti oameni cunoscuti vreodata, etc.

Pana acum numar vreo douazeci si ceva de oameni adevarati de care sunt legata, iar vreo cateva sute de „doar oameni” care mi-au cam lasat vanatai pe la incheieturile de care m-au legat cu firele lor.

Eu mut o zi albă,

El mută o zi neagră.

Eu înaintez cu un vis,

El mi-1 ia la război.

El îmi atacă plămânii,

Eu mă gândesc un un la spital,

Fac o combinaţie strălucită

Şi-i câştig o zi neagră.

El mută o nenorocire

Şi mă ameninţă cu cancerul

(Care merge deocamdată în formă de cruce),

Dar eu îi pun în faţă o carte

Şi-1 silesc să se retragă.

Îi mai câştig câteva piese,

Dar, uite, jumătate din viaţa mea

E scoasă pe margine.-

O să-ţi dau şah şi pierzi optimismul,

Îmi spune el.-

Nu-i nimic, glumesc eu,

Fac rocada sentimentelor.

În spatele meu soţia, copiii,

Soarele, luna şi ceilalţi chibiţi

Tremură pentru orice mişcare a mea.

Eu îmi aprind o ţigară

Şi continui partida

O calatorie ajunsa la final

Exista intotdeauna starea aceea datatoare de fluturi in stomac si picioare grele, atunci cand o calatorie se apropie de final. Imi aduc aminte de imbarcarea de la inceput, de bagajele mici si mari, pe care le-am urcat nerabdatoare in trenul Superblog, de alergarea usoara pe peron si apoi in cautarea locului unde sa ma asez, de aglomeratia din trenul acesta, de curiozitatea mea crescanda in a ma uita la ceilalti pasageri…la primul control al biletelor, de la Toyota, pe urma la al doilea si tot asa pana la al 30-lea control.

Asa cum se intampla si in calatoriile adevarate, dai peste controlori mai permisivi, unii care sunt mai „ciufuti” (scuze de expresie), unii care mai stau de vorba cu tine, care iti dau indicatii daca ai nevoie de lamuriri, iar altii care taxeaza crunt pentru ca era biletul putin indoit la colt.

Fiecare proba a fost o lectie pentru mine. A fost prima participare si nu regret nici macar un moment. Obiectivul personal de a ma clasa macar in primii 10 a fost atins. Am vrut sa imi verific ceva si sa primesc un feedback obiectiv cu privire la modul in care scriu. Toate aceste asteptari mi-au fost implinite si uneori depasite.

„Controlorul” preferat? Am doi, la poluri total opuse:

– Cel care m-a influentat cel mai mult in dezvoltarea personala este Aventuria. Feedback-ul primit de la Alex Dumbrava, precum si faptul ca a fost cea mai mica nota primita in concurs m-a motivat extrem de mult, parerile argumentate si viziunea clara si detaliata asupra articolului meu m-a adus pe calea cea buna intr-o perioada in care notele bune luate pana atunci ma facusera sa cam deraiez de la stilul personal

– Cea mai interesanta proba pentru mine a venit de la Borealy. Sa spunem ca a fost cel mai mult pe sufletul meu, fiind o persoana care se hraneste cu emotii si cadouri oferite celor dragi

Cum cred eu ca ar putea fi imbunatatit Superblog?

– Lansarea probelor din partea sponsorilor. Cred ca o echilibrare acestora ar fi binevenita; de ex. fiecare sponsor sa lanseze 2 probe, nu unii 3 si altii 1.

– Criteriile de jurizare. Sa fie clare si sa nu lase loc de ambiguitati. Ce inseamna pentru fiecare sponsor creativitate? Care sunt asteptarile lor de la o proba si implicit de la noi? In ce procent conteaza fiecare criteriu

– As propune o scurta prezentare a persoanelor care fac parte din juriul fiecarei probe: cate ceva despre ei, despre stilul lor. Astfel, cred ca diferenta de statut nu s-ar face simtita atat de pregnant, cred ca ar apropia participantii de juriu si nu ar mai exista loc de critici caustice la adresa lor. In functie de stilul de prezentare al fiecaruia iti poti da seama si cam cat de deschis este catre un articol mai nonconformist sau catre unul mai conservator. Propun ca acest lucru sa se intample in momentul lansarii probei in concurs. Ce ar fi daca sponsorii ar fi cei care se adreseaza direct concurentilor din platforma de concurs?

– Pentru aranjamentele florale oferite juriului, propun scrierea unor mesaje dragute din partea concurentilor (cei care doresc sa scrie, evident) pe biletele sau ca in imaginea aranjamentului de mai jos. Evident, mesajele trebuie sa vina din partea celor multumiti de juriul respectiv, in care sa transmita sentimentele pozitive cu care au ramas in urma probelor lor. Un exemplu ar fi pentru cei de la Borealy – cred ca ar fi cea mai buna dovada ca Superblog daruieste emotii prin cadouri. Ce ziceti?

Bucata cu bucata…reconstruim Romania adevarata!

Etichete

cumpara romaneste, Real hypermarket, reconstruim Romania, Superblog

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Ia cartoful, neamule,

De romani e cultivat

Dulce, ieftin, aromat

Ia si-o ceapa aurie

Si un morcov, si-o rosie

Intr-o clipa supa-i gata,

Buna si adevarata!”

“Cat e mamaie, patrunjelul?”

“2 la 1 leu, maica! Proaspat, azi de dimineata cules din gradina, miroase si matale ici la tulpina!” si rupse o crenguta imprastiind un miros bun si proaspat de pamant si verde care ma duse instantaneu in fata unei portii aburinde de ciorbita de pui cu bors si patrunjel din belsug.

“Bine, iau 4. Sa fie!”

Mai incolo putin, in aceeasi piata, care mai de care se intreceau sa isi imbie musteriii, producatori locali veniti de pretutindeni:

“Daca cumperi azi un ou

Mosu’ vine cu cadou!

Bea laptic de dimineata

Si-o sa ai fata fasneata!”

“5 lei-2 litri, si e de vaca, nu e indoit cu apa cum fac pe la magazine. Vaca sanatoasa, i-am dat numai fan toata iarna si iarba grasa, ptiu, frumoasa bat-o norocu de Joiana!”

Ma si vedeam in fata unei cani babane de lapte cald si a unei felii unse din plin cu magiun din prune de la bunica, facut in tuci.

“Si niste carnita pentru sarmale si gata piata pe ziua de azi”:

“Cu slanina de la Nae

Si cu pastrama de oaie

Faci o cumetrie frate

De dai oaspetii pe spate”

“Ia vino matale sa gusti minunatie de slana adusa tocmai de la Cluj, data prin boia si usturoi si fiarta vreo 2 ore la foc mic, pe urma tinuta in invelis de cimbru. Gusta, gusta, apai de nu ti-o placea cum se topeste in gura, nu ma mai numesc eu Ardelean.”

O minunatie de culori si arome, plus placerea contactului cu romanasii nostri de la tara… Cam asa era acum cativa ani, inainte ca E-urile sa fie consumate mai ceva decat vitamina C, iar made in Romania sa se gaseasca doar in arhivele nationale.

Era o vreme cand oamenii tineau cu adevarat la traditii si faceau totul la timpul lor. Era o vreme cand mancarurile si dieta erau adaptate anotimpurilor si copiii nostri nu mancau portocale in miez de vara sau pepene verde de Craciun, dar erau mult mai sanatosi si holurile spitalelor nu erau umplute de trupurile lor schilodite de substante cancerigene.

Era o vreme cand sanatatea noastra conta mai mult decat imaginea de a cumpara din mall-uri cele mai scumpe produse, doar pentru ca asa “e moda”.

Era o vreme cand oamenii nu uitasera ca nu poti sa cresti inalt si falnic decat daca radacinile tale se adancesc o data cu tine in pamant, in trecut si in valori.

Eu refuz sa imi ingrop singura familia in morminte de alimente frumoase si goale pe dinauntru!

Eu refuz sa imi bat joc de munca de 2000 de ani a milioane de romani!

Eu refuz sa imi neg originea si legatura cu pamantul!

Eu refuz ca familia mea sa devina papusi gonflabile pline de plasticul strainilor!

Eu refuz sa ma plang ca Romania e copilul sarac al Europei, dar sa ma indop de chinezarii si turcisme!

Eu refuz sa fiu oarba in fata evolutiei pe care au facut-o producatorii romanesti in ultima vreme (produse, tipologii, reclama, ambalaje)!

Eu refuz sa fiu calaul propriei mele tari!

Eu vreau sa fac ceva! Eu ma alatur campaniei Real la “Standul produselor romanesti!”

Dar voi?

Haideti si voi! Daca va spune ceva materialul de mai jos. Daca si voua va sclipesc ochii de bucurie cand dati peste produse care miros bine si au gustul de altadata. Daca va este dor sa le regasiti mai des in magazine. Daca va pasa!

Putin inseamna, de fapt, mai mult! Cu un pom, CHIAR se face primavara! Cu un fruct romanesc promovat, CHIAR salvam productia din Romania!

 

Articol scris pentru Superblog2012, etapa Real

Legenda inelului cu rubin

Etichete

bijuterii, legende, rubinul Cote de Bretagne, superblog2012

Se spune ca pe vremuri, Dagda, zeul suprem al celtilor, hotari sa coboare pe pamant, luand forma unui muritor chipes, pentru a-si gasi o sotie. Puterea lui Dagda consta intr-un inel de aur cu piatra transparenta, daruit de mama sa, inteleapta Geea, la crearea pamantului. Inelul avea puterea de a aduce iubirea adevarata cu conditia ca persoana de care se indragostea sa nu stie ca el este zeu, ci sa il iubeasca pentru calitatile sale deosebite.

El alese tarmurile bogate si salbatice ale tinutului nord-vestic al Frantei de astazi. Zona aceasta era recunoscuta pentru oamenii buni, curajosi si razboinici, femeile frumoase si credinta lor nestramutata in zei. Dagda ajunse pe tarmul tinutului cautand un loc unde sa se odihneasca. Acolo vazu casa modesta cu acoperis din stuf, care il imbie sa ramana.

“Doar pentru o noapte, pana imi recapat fortele!”

Batu la usa de lemn si in fata lui se arata Bretania, o fecioara cu parul rosu ca focul si ochii verzi ca iarba tinutului in care fata locuia. Il pofti smerita pe strain si ii oferi un loc in casa ei. Se spune ca Dagda se indragosti pe loc de fata si incerca sa o cucereasca pentru a deveni sotia lui. Bretania era, insa, promisa lui Belenus, zeul focului in mitologia celtica, un zeu extrem de gelos si dur. Parintii fetei ii promisesera acestuia fata in ziua in care Bretania se nascu, datorita parului ei de culoare neobisnuita. Bretania era astfel obligata ca implinind varsta de 18 ani sa devina sotia lui Belenus.

Bretania avea 17 ani cand Dagda intra pentru prima oara in casa ei. Incerca sa nu dea atentie tanarului chipes care tocmai ii calcase pragul. Promisiunea facuta parintilor ei era mai presus de propriile alegeri, asa ca, nefericita, ii spuse tanarului din fata ei intreaga poveste.

Dagda, in calitate de muritor incerca in toate felurile sa o convinga sa renunte la juramantul ei de castitate, insa juramantul fata de parinti era de nestramutat, pentru credinta lor era la fel de sacru ca si loialitatea fata de zei. Mai mult decat atat, ea era complet indragostita in secret de zeul suprem Dagda, caruia ii inchina in fiecare zi si in fiecare noapte ofrande. Nimeni nu stia de pasiunea ei secreta, doar spera ca atunci cand va muri, in sfarsit va putea sa il intalneasca si sa ii fie alaturi. Doar daca ar fi reusit ca acest lucru sa se intample inainte de varsta de 18 ani…

Dagda stia despre pasiunea fetei, insa nu putea sub nici o forma sa isi dezvaluie identitatea, altfel si-ar fi pierdut puterile cu care era inzestrat. Ii spuse Bretaniei:

“Bretania, draga mea, casatoreste-te cu mine si iti voi indeplini orice dorinta vei avea. Frumusetea si puritatea ta m-au cucerit pentru totdeauna, nu pot pleca din aceasta casa fara tine.”

“Frumusetea mea va ramane pe veci uitata in tinuturile acestea salbatice. Sunt daruit zeului Belenus, dar inima mea apartine zeului Dagda. Oricat de mult mi-ai placea, nu pot sa ma casatoresc cu tine…”

“Eu am puteri deosebite, pot face in asa fel incat dorintele tale sa fie indeplinite. Spune-mi ce iti doresti si te ajut.”

“Nu vreau decat sa fiu alaturi de Dagda inainte de a implini 18 ani. Astfel, nimic nu ne va putea desparti.”

Dagda pleca amarat din casa Bretaniei si reveni in tinutul zeilor. Zile si nopti de-a randul el nu se gandea decat la Bretania si la o modalitate de a ajunge din nou la ea si de a-i cuceri inima. Timpul trecu insa, iar Bretania urma sa implineasca a doua zi varsta de 18 ani.

Inainte de a se casatori, Dagda mai cobori o data pe pamant sa o mai vada pe Bretania. Ajuns acolo, o cauta peste tot dar nu o gasi…Intr-un final, plimbandu-se abatut pe coasta tinutului o vazu in fata marii privind in departare…Dagda se apropie de ea, insa nu isi daduse seama ca fata avea in mana un pumnal. Imbracata in alb cum era, pletele ei frumoase si roscate se facura una cu sangele care incepu sa ii siroiasca din dreptul inimii si se prabusi la pamant inainte ca Dagda sa ajunga la ea.

Cu o ultima suflare fata spuse:

“Acum in sfarsit voi putea fi cu iubitul meu…”

Dagda o tinu in brate pana la ultima suflare, plangand moartea iubitei lui, care nu stiuse niciodata ca el era de fapt zeul de care era indragostita. Acum ea se va duce pe Taramul intunecat unde el nu va putea sa o vada niciodata.

Dupa ce o darui zeului intunericului, dadu sa plece din acel loc blestemat unde isi pierduse iubita. Vazu insa, ca in timp ce o tinuse pe Bretania in brate, piatra transparenta a inelului sau se colorase in rosu, de la sangele sacrificiului ei.

In cinstea iubirii pe care i-o purtase, Dagda denumi rubinul inelului sau Cote de Bretagne (Coasta Bretaniei), iar tinutul de atunci se numi Bretania. Dagda tinu in continuare pe mana inelul rotund cu piatra rosie care avea puterea sa aduca iubirea vesnica si adevarata tuturor, daca dorea el asta, insa pe sine nu putea sa se ajute. Singura lui consolare era ca Bretania era prin acel inel alaturi de el mereu, chiar si asa. Frumusetea si stralucirea acestuia ii aducea aminte de lumina ochilor ei.

Intr-o zi, insa, amarat de pierderea fetei si simtind ca nu doreste sa mai ramana pe taramul celorlalti zei, Dagda il ruga pe zeul intunericului sa il ia la el. Asa, isi va regasi iubita si dragostea lor va dainui mereu.

Inainte de a cobori in Infern, Dagda merse pentru ultima oara pe coasta Bretaniei si arunca in larg inelul cu rubin, spunand: “Oricine te va gasi si te va purta, va avea parte de iubire vesnica, eternitate si noroc. Vei fi o bogatie pe care nu oricine o poate avea, vei fi un dar aparte, asa cum este si Bretania pentru mine. Vei fi purtat de regi si regine, pretul tau va fi inestimabil, razboaie se vor purta pentru tine, iar stralucirea ta deosebita va influenta istoria multor oameni. Frumusetea ta va straluci in inel; forma lui perfect rotunda va simboliza dragostea vesnica, fara de inceput sau sfarsit, va fi singurul care va putea demonstra ca iubirea adevarata nu poate fi invinsa…”

Articol scris pentru Superblog2012.

Jurnalul lui Robinson Mousoe (citit Mausau)

2012! Ma numesc Robinson si m-am “hotarat” sa naufragiez. Sunt un neinteles care nu isi mai gaseste locul printre muritorii de rand ca voi, cyborgi dependenti de tehnologie si informatica. Cel mai rau m-a deprimat o discutie avuta acum cateva zile pe facebook cu un bun prieten de-al meu, in care eu il intrebam daca a vazut ce tare ninge afara, iar el mi-a spus ca nu, dar sa ii trimit linkul…

De acum incolo o sa traiesc departe de civilizatie si tot ce inseamna tehnologie si voi fi mult mai fericit. Dupa ce voi regasi drumul catre implinirea spirituala voi reveni in lumea voastra spre a va arata drumul spre fericirea adevarata. Nu voi lua cu mine nici un element din tehnologia actuala. Sa nu aud de retele de socializare, sa nu aud de telefoane mobile si alte softuri!

 

Ziua 1

Abia am ajuns in noul meu taram. GoogleMaps a fost ultimul demon informatic pe care l-am folosit inainte de a pleca. Am descoperit o insula departe in Pacific si am notat coordonatele pe o hartie pe care dupa aceea am distrus-o. Am ajuns astazi de dimineata cu o barca pe care mi-am construit-o singur, dar pe care am avut grija sa o scufund pentru a nu imi mai aduce aminte de nimic din lumea “cealalta”.

Voi pleca sa caut apa, sa imi gasesc ceva de mancare si sa imi construiesc un adapost. Cu putin noroc imi voi construi aici o casa, voi scrie carti, voi face plaja si voi avea in fiecare zi ceva bun de facut. Poate va naufragia din intamplare si o femeie cu care imi voi intemeia o familie.

Ziua 3

Iubesc insula aceasta. Inca nu i-am pus un nume, dar am destul timp. Am gasit un parau de unde pot bea apa potabila si fauna este destul de bogata…atata doar ca mi-a luat o jumatate de zi sa prind un peste cat palma si prima seara am adormit nemancat. Mi-am faurit un adapost din frunze late de palmier, dar pentru ca nu stiu cum sa transform lianele in “franghii” nu prea are rezistenta. De aseara a inceput sa ploua. Imi place ploaia! Ce frumos este in noul meu loc!

Ziua 4

Ploaia nu s-a oprit de aseara iar acoperisul meu din frunze s-a daramat. Ma enerveaza ca trebuie sa merg sa caut altele si sa il refac tocmai acum. Incepe sa imi fie cam foame si ma enerveaza ca nu reusesc sa prind pesti deloc. Am gasit mai multe specii de ciuperci, dar nu stiu sa le diferentiez pe cele otravitoare de cele comestibile. Daca as fi avut acces la internet as fi putut vedea mai multe specii pe care le pot culege. Dar mai bine nu ma gandesc la asta. Internetul este nociv si iti da dependenta.

Ziua 5

De acum totul este ud in jur. Ploaia nu inceteaza si nu am cum sa stiu daca va mai dura. Imi amintesc ca aveam un site pe care intram adesea sa vad prognoza meteo…In plus nici nu am cum sa ies din cocioaba asta nesuferita. Ma plictisesc groaznic. As vedea un film pe calculator sau as trece la un alt nivel in Counterstrike…poate chiar as sta putin pe facebook. As descarca un nou program de poze…Peisajele de aici sunt mirifice in cele 3 minute cand ploaia se opreste, dar oricum nu am aparat foto sa imortalizez momentul scurt!

Ziua 10

Nu mai stiu in ce zi suntem, dar dupa calculele mele ar trebui sa fie Craciunul acasa. Imi pare rau ca nu pot lua legatura cu ai mei sa le urez “La multi ani!” In plus mesele de sarbatori…in ultima vreme am inceput sa mananc numai ierburi si fructe. Am incercat diverse momeli pentru pesti dar nici una nu a mers. Aici exista o specie de pesti pe care nu o cunosc. Pe Google as fi aflat fiecare specie ce mananca mai bine si ar fi fost usor sa ma adaptez. La naiba!

Ziua 20

Vreau acasa! Nu mai rezist! Unde mi-o fi fost capul? Numai eu si orgoliul meu stupid…Ieri am incercat sa scriu un mesaj de SOS si sa il trimit intr-o sticla, pe ocean…Probabil ca vor trece luni intregi pana cand va veni cineva pe aici. Pentru ca nu am nici GPS nici nimic altceva am trimis o sticla intr-o directie oarecare, habar nu am in ce parte. De astazi voi trimite semnale de fum.

Ziua 30

HDD…insula…procesor…like…mouse…Google…touchscreen…apa…mancare…zoom…web…magazinul MediaDOT …tehnologie…informatica…retea…covrigi…soft…PC

Imi este foarte rau si am inceput sa aiurez. Aseara am avut impresia ca langa mine sa afla un laptop cu acces la internet, dar cand m-am apropiat sa il ating a disparut! Cred ca innebunesc!

Ziua 70

Regret tot ce am spus despre tehnologie si IT. Ma lepad de orice gand de trait in armonie cu natura si fara nici un pic de deschidere catre sistemele care pana la urma ne usureaza viata. Totusi suntem in 2012…cred…inca. Tehnologia de care ma bucuram acasa insemna evolutie, insemna informatie. Oare nu acesta este noul sens al puterii in ziua de azi?

Zei ai Internetului si IT-ului, va rog sa ma iertati. Daca ma scapati de aici cu viata promit sa ma dedic voua tot restul vietii si sa va promovez tuturor prietenilor si cunostintelor mele! Amin

…

Anul 2012, Romania. Titlu in editia zilnica a ziarului “Mediadot”:

 

Caz socant al unui barbat gasit intamplator de turisti

Un grup de turisti plecati in croaziera in Pacific a descoperit in data de 20 Septembrie 2012, pe o insula necunoscuta, un barbat la aproximativ 30 de ani, conformatie astenica. Acesta era in stare de inconstienta grava, necesitand resuscitari din partea a 3 echipe de paramedici aflati pe vas.

Se pare ca se afla naufragiat pe insula de aproximativ 2 ani, dupa spusele acestuia, insa jurnalul personal gasit asupra sa se opreste la ziua a 70-a.

Nu putem afla mai multe detalii despre imprejurarile in care barbatul a ajuns acolo, nici ce s-a intamplat dupa ultima nota din jurnalul sau. Cert este ca acesta, imediat ce a iesit din starea de lesin a inceput sa alerge disperat pe holurile vasului, cautand cu nerabdare ceva. Atunci cand a nimerit din greseala intr-una din camerele de IT ale vasului, a izbucnit in plans, a cazut in genunchi, a inceput sa stranga la piept si sa sarute laptopul unuia din clienti, mangaindu-l si rostind cuvinte fara inteles precum: “iarta-ma ca te-am ignorat, promit sa nu te mai parasesc niciodata, dragul meu, sa nu ma mai lasi singur niciodata!” si apoi “Dati-mi va rog un mouse, dati-mi va rog un stick de net, va rog, va implor, nu ma mai torturati…facebook…dragul meu facebook…mai exista sau l-au omorat nemernicii?”

Expertii fac investigatii amanuntite si si-au exprimat starea de ingrijorare cu privire la ziua de vineri, 23 Noiembrie a.c cand suspecteaza ca din cauza zilei Vinerea Neagra, barbatul care s-a autointitulat “Mousoe” din momentul in care si-a recuperate cunostinta, a dat semne ca ar vrea sa evadeze de la Spitalul Balaceanca unde este tinut sub observatie, pentru a-si putea achizitiona toate echipamentele IT de ultima generatie din magazinul MediaDOT, mai ales hard disk-uri la preturi mici.

Cine poate da relatii cu privire la identitatea barbatului, este rugat sa contacteze redactia ziarului sau cea mai apropiata sectie de politie.

Articol realizat pentru Superblog 2012, etapa MediaDot.

Mame si fiice

Etichete

justine Levy, Mame si fiice, superblog2012

Ochii ei mari si albastri…mainile intotdeauna calde cu degete lungi si fine…tic-tac-ul inimii ei in iernile geroase cand o cautam cu disperare pana o gaseam, printre plapumile prea groase si prea mari pentru copilul care eram…caldura din atingerea ei stergand lacrimi de “El Zorab” si “Trei, Doamne si toti trei”…vocea vesela si proaspata invatandu-ma primele cantece in franceza…degetul aratator ridicat cu bunatate inainte de a iesi din casa iarna fara caciula si manusi…lacrimile de emotie pentru prima coronita si primul rid de incruntare pentru notele proaste la matematica…noptile pierdute langa cutiile cu medicamente ale copilului bolnav de raceli si pojar…tacerea de dupa cuvintele dure aruncate de adolescenta inconstienta si rebela din mine… prima carte cadou…prima intrebare si primul raspuns insostit de lumini nepamantesc de dulci…primul rid si dezamagirea din ochii ei privindu-se in oglinda…plimbarile noastre pe globul pamantesc de pe birou si visele faurite impreuna prin vreun Paris  al lui Balzac sau vreo Londra a lui Dickens…linistea din fiinta ei privindu-ma plecand in lume…nelinistea ei dinaintea sosirilor acasa de oriunde…povestile si cuvintele, dorul si confesiunile noastre cu voce inceata la o ceasca de cafea…gandurile ei intotdeauna datatoare de speranta…lacrimile si imbratisarile…puterea ei nesecata…teama…iubirea nesfarsita…

Mame si fiice (de Justine Levy) este povestea fara fir a unei iubiri ce devine. Te nasti cu ea, nu ti-o impui, nu te cucereste inconstient prin vreun gest sau vreo fraza anume, nu se sfarseste. Pur si simplu iubirea aceea pentru mama si a mamei pentru fiica ei, este. Ea exista. Este acolo, o ai si o porti cu tine de cand te nasti, din primul minut si prima cautare lacoma de san, ca pe un semn din nastere pe care cand esti copil il arati la toata lumea, cand esti adolescent incerci sa il ascunzi de toata lumea, cand esti matur iti smulge un zambet nostalgic si iti face inima sa bata mai cu putere…iar cand esti batran iti aduce un amestec de durere, melancolie si speranta. Mereu cu tine, chiar cand nu esti constient de el. Devine, se transforma, creste, evolueaza o data cu tine…la fel ca mama.

Mame si fiice este povestea fara fir a fiecarei mame si a fiecarei fiice, a fiecarui inceput si al fiecarui sfarsit de poveste. Te face sa iti suni mama si sa iti doresti sa fii langa ea chiar daca este sau esti la capatul lumii. Te face sa iti doresti propria ta fiica macar pentru omagiul pe care i-l poti aduce mamei tale de a-i transmite mai departe cuvintele si imbratisarile. Te face sa reciti poezii din copilarie la care stii ca radea cu drag vazand cum uiti versuri sau stalcesti cuvinte:

Mamica mea e a mea, si eu a ei

Imi cumpara fundite papusa si cercei.

Cand sunt bolnava si am temperatura

Mama e trista, mereu imi sterge fruntea cu o batista

Si-ntruna zice'”fata mami dulce

Si n-are gand atunci sa se mai culce.

Tin minte ca-n bufet avea odata

Un pachetel atat cu ciocolata

Cand tata a vrut sa ia o faramita

Mama i-a zis”e pentru fetita”

Ce eu pentru tine am cumparat?

Si tata a ras si nu s-a suparat

Dar eu am impartit pachetu-n trei

Ca sa manance si parintii mei

Cand am sa cresc am sa le aduc de toate

Dar…cate-odata nu mai vreau sa cresc

Ca ,stiti atuncea ei imbatranesc

Mai bine-mi place sa raman asa

Ca sa ma duc cu ei la circ ,la cinema…

Articol scris pentru Superblog 2012, etapa Nemira

Decretel?! Prezent!

Etichete

Anii 90, Oktal, superblog2012

“Tanti mama lu’ Nelutuu?? Il lasati pe Nelutu sa iasa afaraaaaa?”

“Pleaca ma de-aci ca isi face temele, nu ca tine, staaaai haimana pe strada! Te spun eu lu’ maica-ta! Du-te la lectii si nu mai bate mingea degeaba!”

Imi inghit cateva cuvinte de dulce pe care i le-as fi spus lu’ tanti mama lu’ Nelutu, dar mai bine lasa ca prea face gogosi bune si imi da si mie. Asa ca urc in casa…si asa este cam frig!

Ai mei se uita la un film cu Van Damme pe noul VCR transpus pe televizorul Grundig din sufragerie. Ni l-a adus o matusa care a fost plecata in Germania imediat dupa revolutie. Mare smecherie televizorul color cu telecomanda, macar stiu ca mama nu mai tipa la tata de pe geam:

“Mai miscaaaa! nuuu, inca nu!…gata! las-o asa ca prinde bulgarii!”

Nu ma mai intereseaza ca data trecuta sa vad personajul principal cum o saruta pe actrita aia blonda, faza pe care am vazut-o data trecuta de sub masa din sufragerie, ai mei crezand ca eu sunt in camera mea si ma joc. Asa ca ma duc la ale mele. Dau drumul la casetofonul marfa cu luminite colorate pe care il am pe lada patului pe “mileul” crosetat de mama si incepe sa cante tare caseta cu Coco Jambo si Lambada….eu fredonez dupa ea, in timp ce pornesc Nintendo: “Shoooora mis tzifoi, va i sa ciuera ongiu foo…ooo”

Cum ma unduiesc asa ma unduiesc, Super Mario incepe.

Dupa vreo ora tarrrr telefonul din sufragerie. Ma duc repede sa raspund, boala mea sa raspund la telefon. Ma simt important, imi iau o alura de domn in devenire, imi dreg vocea si raspund: “Alo? Buna ziua! Aaaa, ce faci ma, Fanica? Tu erai, ma? Ia zi. Ahaaa, asa, da, am inteles. Bine ma, adu-l maine la scoala ca acuma nu am cum sa vin la tine. Sunt ai mei acasa. Dar maine la scoala…Auzi? La mate la exercitiul 2, x ti-a dat tot 34? Bine, papa!”

Acum tot stateam si ma gandeam – colegul meu Fanica il are pe taica-su care face bisnita la sarbi si bulgari. Cica i-a adus un telefon mobil?? Adica la fel ca al nostrum, dar fara fire. Moaaaama, ce tare! Abia astept ziua de maine. Ce daca dam lucrare la matematica?!

Ma duc repede la tata care acum se uita la meci cu vecinul:

“Tati? Ce este ala telefon mobil?”

“Eii, lasa ma ca tie nu iti trebuie. La ce vrei sa stii? Nu e de tine.”

“Dar Fanica are si…”

“Ce Fanica? Ia baga-ti mintile in cap si du-te sa inveti!”

Offf, plec spasit catre camera mea. Ce naiba au toti cu mine de ma trimit sa invat, sa invat, sa invat?? Imi caut albumul cu surprizele Turbo care stau cuminti asteptand sa le schimb. Nici robotelul meu din pachetele de tigari Asos ale lu’ tata nu se mai misca. Nu e de mine…dar de Fanica de ce o fi? Oare ce poate sa faca apartatul cel nou al lui?

Acum o saptamana tot de la Fanica am reusit sa obtin 2 pagini de Nekerman tot de la tatal lui din Germania, dar acolo nu sunt telefoane, doar haine. Frumoase, ce e drept, dar doar haine…Data viitoare i-a promis un Nekerman cu masini – Mitsubishi, alea alea. Abia astept!

De dimineata ma trezesc nerabdator sa ajung la scoala. Plec mai devreme de acasa dupa ce mama mi-a indesat repede in ghiozdan cornul cu marmelada luat de la “Piine” si eu mi-am baut ceaiul. Cu parul ciufulit (obicei la care se pare ca nu am renuntat nici cand am crescut), o pup pe mama, imi pun cheia la gat si plec.

Simt de la o posta mirosul de pacura cu care au curatat podelele iar la intrarea in scoala ma asteapta Fanica. El poarta peste uniforma neagra de scolar o geaca de blugi de la sarbi, iar in picioare are adidasi. Eu am geaca de fas rosie (n-o fi gasit si mama alta culoare? Ma intreb de fiecare data cand incepe iarna si revine calvarul purtarii unei geci “de fete”) iar in picioare am niste tenisi de Finca.

“Salut mai, Cornelus!”

“Hai noroc, Fanica! Ia sa vad si eu smecheria.”

“Ia uite!”

Si scoate o minunatie de instrument, nou nout, ca de marimea telecomenzii mele de acasa. Pana atunci credeam ca aparatul cel mai frumos din toate timpurile este telecomanda mea cu butoane colorate de care imi era frica sa ma ating ca nu cumva sa apas gresit pe ceva si sa o stric. Dar acesta…intrecea toate asteptarile mele.

“Mai Fanica, pai si de unde vine apelul telefonului? Cum vorbesti cu asta?”

“Mai intai sa stii ca se numeste telefon mobil Nokia (1011) si sunt foarte putine telefoane ca asta. Cand te suna cineva trebuie sa apas pe butonul verde si aud tot aici. Il tii ca pe receptor si cand vrei sa formezi un numar apesi pe cifre.”

“Eu nu cred asa ceva!”

“Hai sa facem o proba. Uite, mergem la un telefon public in pauza, eu sun de acolo pe numarul meu si o sa putem vorbi chiar daca stam departe unul de celalalt. Facem?”

“Facem!”

Nu ma intrebati cum a trecut ora aceea de limba romana. Printre conjugari si dictari  mintea mea statea tot la “dracovenia” fara fir care ma astepta in pauza.

Suna clopotelul de iesire, am tulit-o si eu si colegul meu in strada sa incercam. Sa vezi domne minune. Chiar mergea. Telefonul acela din Germania era in mainile mele, il atingeam, nu imi venea sa cred. Fetele treceau pe langa mine la magazin sa isi cumpere strudele cu mere si eu ma faceam ca vorbesc la el.

Cand vorbeam eu asa mai cu foc cu prietenul meu imaginar din Germania, suna nebunul de telefon chiar in urechea mea.M-am speriat atat de tare ca mi-a scapat din mana si s-a facut tandari pe asfaltul din strada.

Fetele incep sa rada, eu ma fac rosu ca focul. Aoleeeuuuu, ce o sa zica acuma Fanica? Imi vand camasa de pe mine ca sa i-l cumpar din nou? De unde naiba iau eu unul nou? Asa mort de frica cum eram, vine Fanica al meu fugind ca vazuse toata scena de departe.

“Bai Cornelusule, ce facusi ma? Imi stricasi telefonul?”

Eu balbait, nu mai stiam, din rosu ma facusem alb ca varul si parca ma lua si cu lesin.

Fanica dragul de el aduna telefonul de pe jos, ii monteaza repede carcasa si e ca nou de ziceai ca nu patise nimic, chicotind de prostia mea.

“Mai nebunule, sa te invat sa il folosesti, ce naiba esti asa ca o fata? Asta e telefon de marca, super avansat, se repara singur.”

Nu va spun, bucuria mea cea mare era ca nu mai trebuia sa le spun alor mei ce se intamplase si sa ma pedepseasca tata in casa o saptamana…

Intre timp eu am crescut. Cornelus a devenit Cornel in toata regula, angajat la o companie foarte renumita in comert online, la magazinul Oktal. Nokia 1011 mi se pare acum, uitandu-ma in urma prin revistele vechi, ca un vis frumos, o parte a copilariei mele. Acum raspund la ultima generatie de telefon Nokia si ma uit la televizor LCD, oferit de prietenul meu Fanica din copilarie. Nu ca nu mi l-as fi permis si eu, dar el cand s-a intors in tara acum cativa ani la volanul unui Mercedes ultimul tip si vorbind la un Iphone, a vrut sa imi faca un cadou in numele prieteniei noastre care dureaza de 20 si ceva de ani.

Din cand in cand doar devin nostalgic si imi aduc aminte cum la mate ma striga profesoara – “Decretel”:

“Decretel?”

“Prezent!”

Va las si voua o scurta incursiune in copilaria mea din anii ’90 :

Articol scris pentru Superblog 2012, etapa Oktal

Toscana (file de jurnal)

Etichete

Nh Hoteles, superblog 2012

21 iunie 2013

“Buon giorno, principessa!”

“Prospetimea racoroasa a cerceafurilor albe , curate, de bumbac imi rasfata pielea, iar mirosul fin, floral ma imbie sa mai raman macar cateva minute in pat. Prin fereastra larga a camerei intra razele soarelui de iunie, invaluind totul intr-o atmosfera mirifica, de basm.

Albul peretilor si culorile pale ale draperiei si perdelei dau, in sfarsit, contur ideii de Rai, iar florile de portocal din coltul camerei nu fac decat sa intregeasca aceasta imagine de vis.

Ma ciup usor – “nu, nu visez, sunt perfect treaza!” Iata atmosfera de vis in care ma aflu intr-o zi superb de joi, la ora 09.46, 21 iunie, Amalfi, Italia, planeta Pamant (cred)…

Puteam sa aleg oricare din cele 400 de hoteluri din 25 de destinatii posibile ale lantului NH Hotels, dar mi-am dorit dintotdeauna sa vad partea aceasta a Italiei. Din momentul in care am vazut prima oara filmul “Sub soarele Toscanei” si am ramas iremediabil indragostita de oameni, de locuri, de peisaje, de apa turcoaz…de timpul care trece imbietor de incet, aproape ca mangaierea unui amant pasional.

Ma ridic din pat, abia –abia, iar racoarea marmurei ma trezeste la realitate. Vad cusatura fina NH pe lenjeria de pat si pe prosoapele care zac pe jos dupa ce cu o seara in urma m-am rasfatat intr-o cada imensa cu multa spuma din produsele Agua de la tierra. Si acum pielea imi pastreaza iz de portocale si lapte. Ma indrept catre balconul camerei unde ma asteapta pe masuta un mic dejun pe tava, delicios si apetisant. Ma intreb cum o fi ajuns acolo atat de repede si prompt?! Ori personalul are incaltari cu pernute anti-zgomot, ori vreun detector de clienti treziti astfel incat sa fie totul atat de bine pus la punct.

De la balcon vad coasta Toscanei, Marea Tireniana si superba terasa a hotelului, piscina mare cu apa limpede. Deja sunt cativa turisti care s-au incumetat de dimineata la plaja. Insa locul meu preferat este zona din afara restaurantului, unde pe langa niste oameni extraordinari cu un zambet larg de fiecare data, ma intampina aranjamente florale si bolte colorate de plante si flori.

In seara aceasta am o programare la masaj in centrul SPA al hotelului, iar maine sauna. Mancarea este delicioasa si deja ma gandesc la un plan cum sa ma dau bine pe langa unul din ospatari poate reuseste sa imi faca rost de reteta cu pui de aseara care a fost bestiala. Desi nu cred ca o sa fie nevoie, aseara aveam pofta de pepene verde, care nu era in meniu. Ma gandeam ca o sa primesc un refuz politicos, in schimb, m-am trezit cu un “Bineinteles, o sa fac tot posibilul sa aveti ceea ce ati dorit, imediat!”

Maine am vorbit cu domnisoara de la receptia hotelului sa inchiriez o masina electrica pentru o plimbare pana in Positano, pe malul marii. Pana ma voi intoarce eu becurile ecologice folosite de cei de la hotel se vor fi aprins, iar totul va fi invaluit intr-o aura speciala si intima, iar mie imi va lipsi atat de mult imbratisarea iubitului meu…

Ma grabesc sa inchiriez un laptop de la receptia hotelului (alt serviciu pentru care imi vine sa ii pup) si sa scriu un e-mail iubitului meu. Ma vad tastand, plina de entuziasm:

“Dragul meu, cere-ma mai repede de sotie daca nu, te cer eu!  Trebuie neaparat sa prindem oferta NH Hotels din luna septembrie pentru luna de miere, iar mie mi-au ramas atat de multe de vazut in Amalfi!…Si desi NH Hotels au un hotel si in Romania, parca as mai gusta o data din atmosfera aceasta idilica de aici…Daca nu zici DA, sa stii ca nu ma mai intorc in Romania!

P.S Daca ti se pare ca sunt ciudat de binedispusa pentru cineva care tocmai s-a ars la soare, sa stii ca este doar datorita energiei pozitive a angajatilor de aici!”

Articol scris pentru Superblog2012, etapa NH Hotels

Povestea ceaiului

Etichete

Borealy, povestea ceaiului, Superblogul 2012

Iti aduci aminte cand ne-am tinut prima oara de mana?

Sigur, nu ai avea cum sa uiti senzatia aceea de caldura care iti umple sufletul, senzatia pe care o ai cand doua suflete, la fel ca piesele unui puzzle, se regasesc si se potrivesc perfect.

Eu imi aduc aminte prima oara cand te-am intalnit, cum se juca soarele de toamna prin parul tau rosiatic, la fel cum s-ar fi jucat printre frunzele cazute ale artarilor din parcul unde ne-am plimbat noi acum cateva zile…sau sa fi fost saptamani? Sau ani? Sau vieti?

Vezi tu, de data aceasta o sa iti spun o poveste. Da, stiu, tu esti maestra cuvintelor si a frazelor frumoase, de parca ai fi vreo copila a lui Apolo si eu bietul muritor de rand care adoarme sub caldura vocii tale; dar lasa-ma pe mine astazi sa fiu urma de cerneala care se asterne in fata ochilor tai…fara stilou.

Povestea mea nu are inceputuri cu “a fost odata…” si nici sfarsit de basm, iar eu nu sunt un Fat Frumos si nici cal alb nu am, iubito. Povestea mea se naste din priviri clare, de verde intens si zambet care oblojeste rani nespuse, din mainile tale cateodata calde si moi, cateodata reci si crude ca de copil. Povestea mea nu are intrigi si personaje negative. Poate eu, din cand in cand ma mai lupt cu vreun zmeu interior care ma invinge si vin la tine spasit si gelos sa cer iertare.

Povestea mea nescrisa pe vreo hartie din aceasta lume, in loc sa-ti dau comori iti deschid portile de abur ale noii noastre lumi. Povestea noastra va fi povestea ceaiului acesta, savurat impreuna pe indelete. Cateodata vei dori sa aiba mult zahar, pentru crizele tale de nervi cand vei pufni si vei tranti lucruri, cand te vei razbuna prin vreo scriere de-a ta si eu te voi iubi si mai mult, asa temperamentala cum vei fi atunci. Iar cateodata il vei dori negru si amar, pentru toate momentele triste din viata ta: atunci cand vei afla ca o prietena nu mai este alaturi de tine sau ca s-a terminat promotia la mixere sau cand ti se va rupe vreo unghie, iar eu te voi gasi extrem de dragalasa si naiva atunci.

Intr-o seara voi veni acasa obosit de la serviciu si tu vei fi cu vreo prietena buna band ceaiul tau de la ora 5, imbujorata dupa ce o dupa amiaza intreaga te vei fi copt in bucatarie pentru fursecuri delicioase. Tu vei zambi si vei fi putin surprinsa cand ma vei vedea intrand. Te vei ridica si saruturile tale de bun gasit nu se vor compara cu nimic in lumea asta. Te voi simti grijulie si vesela, iar culoarea maronie a licorii din ceasca va semana cu unele luciri din ochii tai mari de copil cuminte.

De cele mai multe ori il vom bea fierbinte, dupa o baie cu spuma…ore insir vom vorbi despre lume, despre viata, despre tine si despre mine mai putin, despre rochii si fuste si masini si carti, despre descoperiri de noi senzatii in timp ce te priveam dormind de dimineata; iar atunci voi avea impresia ca esti sufletul meu pereche.

Vor fi momente cand il vom bea si rece pentru ca lava din sufletele noastre va fi de ajuns pentru a incalzi paginile cartii noastre…tu vei apleca usor capul pe umarul meu, imi vei mirosi pielea, asa cum faci adesea cand crezi ca eu dorm, iar eu iti voi desena cu palmele curbele sinuoase ale corpului. Band ceai si inima mea intrebandu-te (pentru a cata oara deja?):”Vrei sa fii sufletul meu pereche?” iar privirea ta galesa de deasupra cestii fine de ceai sa insemne “Da”.

Am primit cutia argintie de cadouri, frumos legata cu fundita (mai vazusem asta doar in filme si nu credeam ca poate deveni vreodata realitate) miercurea trecuta. Am deschis emotionata cutia, degetele jucandu-se cu materialul fin la fel cum ar fi trecut peste clapele unui pian vechi.

Curierul mi-l lasase la usa. M-am regasit intr-un caleidoscop de lumini, amintiri si sentimente care te fac sa te simti vie. El nu era langa mine, dar l-am simtit mai aproape ca niciodata.

Cu mare grija am descoperit inauntru minunata Poveste a ceaiului de la Borealy. Si inauntru sufletul acesta de barbat care mi se pune la picioare!

Articol scris pentru Superblog 2012, etapa Borealy

Escaping Hell

Etichete

despre nemultumirea oamenilor, despre viata si moarte, Orfeu si Euridice

Cateodata Iadul seamana izbitor de bine cu trecutul. Ati observat? Cateodata umbrele noului taram imi seamana extrem de bine cu propriile amintiri…bantuind zi si noapte si ele pierdute fara sa stie pe unde. Cateodata ii invidiem pe cei morti pentru  lipsa lor de amintiri, uneori ei insisi sunt amintirile, uneori ne bucuram de lupta asta zilnica de a ne apropia de ideea de a fi umani…total lipsita de sens pentru majoritatea…o cautare neobosita pentru multi dintre noi, dar niciodata destui.

Orfeu si Euridice din poveste ne dau o lectie de viata (sau de moarte) care ar trebui sa ne cam vindece de „fantome” – invatam ca moartea, la fel ca si viata nu sunt decat niste spatii cu granite extrem de flexibile. Nimic nu e batut in cuie. Cand nu ai, esti capabil de orice, rupi asa zisele limite, te duci si te intorci dintre viata si moarte fara probleme…dar cand ai, ei, atunci intervine problema: cand ai, fie iti doresti sa dispara, fie iti bagi picioarele si pierzi, deci, vei ajunge la NU AI.

Vedeti cum suntem? aleeergam dupa himere toata viata cand de fapt solutia este simpla – sa fii in permanenta, de la bun inceput, constient ca nu ai si gata. Iar tot ceea ce facem pana la urma este doar o incercare de a ne gasi un rost. Spunem ca ne dorim o viata mai buna si pe urma? Spunem ca ne dorim sa fim noi insine mai buni, si pe urma? Spunem ca vrem ca oamenii de langa noi sa fie mai ok, mai zambitori, mai, mai, mai; in permanenta MAI ceva. Si pe urma??

Eu va provoc sa imi demonstrati ca gresesc, ca undeva logica mea e stramba si schioapa si oarba si totally unfuckable astfel incat sa incetam naiba o data sa dam cu piciorul lucrurilor pe care le avem. DEJA!

Treburi de-astea casnice…

Etichete

Turbofin, un altfel de curatenie

A fucked up life will almost always show in a fucked up room! Si contrar ideii ca atunci cand te apuci de curatenie e bine sa te ajute cineva, sa o faci in doi, sa imparti treburile…aceasta este o treaba pe care imi place sa o fac de una singura. Intotdeauna este mai bine ca lucrurile urate, grele, dezgustatoare si care cer concentrare si efort maxim, sa le fac singura. Asa stii, ca a doua zi, cand te vor durea muschii in tot corpul de la atata scos de mobila veche din camera si cand vei tusi de la atata praf depus prin colturi, ca s-a meritat sa faci efortul. Inputul este mult mai mic decat outputul.

Cateodata este bine sa deschidem niste ferestre larg, sa dam perdelele la o parte sa intre aerul rece de dimineata sau soarele, sa stai intins in pat si sa te bucuri de lucrurile din jur. Cateodata e bine sa te debarasezi de lucruri inutile care nu fac altceva decat sa iti distraga atentia de la lucrurile importante, pe care uitasei ca le ai acolo.
Sau vreusesei sa uiti ca sunt acolo. Si astfel le asezasei undeva in niste cutii mari, sub pat, ca sa nu mai dai de ele. Dar, vezi, in camera mai vin si musafiri. Unii dintre ei, curiosi, iti mai scot de pe sub pat lucruri care li se pare lor ca sclipesc. Si incep sa caute, sa cotrobaie, sa scoata la iveala gusturi, mirosuri, trairi. Unora nu le place ce gasesc acolo…nu sunt comorile nebanuite la care se asteptau. Pun capacul la loc dezamagiti si imping cutia inapoi sub pat…iar tu rasufli usurata ca s-a terminat mai repede.

Pe urma sunt altii care scot cutia de la locul ei si incep sa iti stearga praful de pe ea si de pe lucruri, facand parca un inventar al lor, pe urma le reaseaza, dar intr-o ordine stabilita de ei. Nu te intreaba nici daca vrei sa iti stearga praful, nici ce sunt, nici daca vrei sa puna mana pe ele, nici daca vrei sa ti le reaseze. Iar tu esti prea coplesita pentru a reactiona in vreun fel, pentru a te lupta cu ei.

Si pe urma sunt cei care descopera cutia si te roaga pe tine sa le-o arati. Sa te umpli tu de praf, sa scoti tu de acolo fiecare articol si sa il stergi tu, sa treci tu prin activitatea chinuitoare de a fi fata in fata cu ele, de a le prezenta rand pe rand, ca intr-un teatru de papusi…dar papusarul esti chiar tu…sau nu.
Si pe urma pleaca. Intotdeauna vizitatorii pleaca. Tu ramai singurul locatar al propriei camere. Si uneori, doar uneori, simti nevoia sa rogi pe vreunul din ei sa ramana. Sa fie si el locatar. Dar inchide usa inainte de a spune tu ceva. Sau poate ca a fost doar o impresie. Sau poate ca ai vrea ca ei sa isi doreasca sa ramana acolo, colocatari. Doar ca, la fel ca intr-un film grotesc, nici unul nu poate vorbi mai mult decat banalitati.

Atunci cand stii. Pur si simplu

Etichete

atunci cand stii, despre regasire

Si cand STII ti se pare ca totul se leaga, are rost, gasesti sensul de drum…fara intersectii, fara sensuri giratorii, chiar si fara semne de circulatie, pentru ca pur si simplu nu ar avea rost. Directia este doar inainte. Este sens unic!

Mergi intr-un loc si stii ca trebuia sa fii acolo, sa traiesti momentele alea, sa te bucuri de vremea aia. Exact asa cum se intampla. E ca o regasire, careia iti este greu sa ii gasesti punctul de inceput. Si uneori nici nu conteaza.

Mai stii ca toata viata ta te-ai pregatit pentru asta si toate lucrurile pe care le-ai trait pana atunci nu au fost decat niste puncte prin care trebuia sa treci pentru a intelege mai bine ceea ce ai si traiesti acum.

Sentimentul se poate proiecta asupra unui loc, a unui OM, a unei actiuni pe care o intreprinzi. Cred ca exista mai multe carari pe care mergi, dar la un moment dat drumurile se ingusteaza si ramane doar unul. Simti cand se intampla asta! Ai o certitudine aproape nebuneasca si multi nu vor intelege. Simti pacea, te simti pe tine cel mai mult atunci. Esti cu adevarat TU, nediluat, neinfluentat, jupuit de tot ceea ce nu iti trebuie si nu iti apartine. Ca un copil care vine pe lume gol si pur. Asta e starea!

Un copil care tocmai s-a nascut!