Amintiri nepretuite…se intrec

Etichete

amintiri, bijuterii, concurs, pian, Superblog 2013

Melodia cutiutei muzicale se numeste Memory si a fost compusa de Mantovani.

Cand am ascultat-o prima oara eram in fata unei usi enorme de lemn masiv, vopsita in alb. Parchetul, si acesta foarte vechi, mirosea a motorina si scartaia atunci cand paseai. Pe alocuri, cateva placi se umflasera, dand aspectul unor mici dune. Imbracata de mama cu o rochita pana la genunchi de panza topita alba imi frangeam degetele incercand sa imi astampar emotiile si teama. Geamurile erau deschise, iar vantul caldut de iunie umfla perdelele de voal alb ale camerei in care asteptam. Incercam sa nu ma gandesc la copiii care ma asteptau inapoi sa furam cirese de iunie din copacul unei vecine; nici la lucrarea de control la aritmetica, de „martitreiceasurirele”…

De partea cealalta a usii aceleia se auzeau sunetele cand grave, cand usoare si suave ale pianului care canta aceasta melodie al carui nume atunci nu il stiam si pe care nu il mai auzisem niciodata pana atunci. Ultimele acorduri se auzira, iar linistea care se lasase dupa aceea mi se paru foarte apasatoare. Pana cand usa se deschise cu acelasi scartait asemanator celui de parchet…doar ca mai puternic. De dupa usa aparu un baietel blondut, tuns scurt, cu ochelari cu rame rotunde, care imi zambi stirb. In spatele lui asteptam sa apara vreun zmeu din basmele lui Ispirescu, pe care le citisem in vacanta. Numai ca in locul monstrilor cu trei capete aparuse o doamna in varsta cu ochii mari si caprui care parca inghitise in ea toata bunatatea lumii.

Mama ma adusese sa incep lectiile de pian. Aceasta era etapa in care eram testata pentru a vedea daca am vreo aplecare catre acest instrument. Mama, o femeie care probabil ca s-ar fi potrivit de minune la inceputul secolului al 20-lea, nu vroia sa renunte la ideea de a studia un instrument muzical. Dupa esecuri avute cu vioara, harpa si chitara, considera ca ultima mea sansa va fi pianul. Din pacate, avea sa fie extrem de dezamagita cand, la cateva luni dupa ce am inceput orele de pian, nu puteam duce mai departe de un sfert aceasta superba melodie pe care aveti ocazia sa o ascultati in videoclipul Luxury Gifts.

Continuam sa merg la lectiile de pian pentru un par blond si doi ochi verzi cu ochelari cu lentile rotunde si un zambet stirb. Iar la finalul ultimei mele lectii de pian,  acelasi cap blond ma asteptase o ora pe bancuta din fata „camerei de tortura” cum o numeam eu si doua maini cu degete mai lungi decat ale mele mi-au inmanat o cutiuta muzicala cu un colibri care atunci cand se invarteste, canta Memory de Mantovani.

Acum cativa ani, la un concert de pian, o femeie cu maini mici si rochie de panza topita alba s-a intalnit cu un pianist blondut si ochi verzi. Ea purta bijuterii cu cristale, iar el purta mult talent. Amandoi au lasat sa cante cutiuta amintirilor in fundal, atunci cand privirile li s-a incrucisat.

Acum este randul vostru sa scrieti intr-un comentariu pe facebook sau in acest blog, care este amintirea nepretuita pe care vreti sa o impartasiti?

Cea mai frumoasa amintire va fi premiata cu un voucher de reducere de 50% pentru cumparaturi pe site-ul Luxury Gifts, din categoria butoni si bijuterii fantezie.

Castigatorul va fi anuntat pe data de 22 Noiembrie.

(Articol scris pentru Superblog 2013)

Copilaria nu moare niciodata

Etichete

2013, alivenci, amintiri, ariston, hotpoint, marketonline, retetele copilariei, Superblog

Baietelul blond veni in fuga cu tot colbul drumului dupa el:

„Maita, maita, am ajuns! Mi-a fost dor de tine! Ce ai bun pentru mine? Uite ce ti-am adus de data asta!” incepu sa turuie cu obrajii imbujorati si impungand cu capsorul mic fustele bunicii care ii iesise in intampinare.

Zicand ultimul cuvant scoase din buzunarul uniformei de scolar un pachetel invelit in hartie groasa si legat cu sfoara.

Bunica il primi cu ochii inlacrimati si il saruta pe nepot pe frunte. Mainile copilului se stransera mai tare in jurul ei, privind-o cu un aer curios. 

„Nu desfaci pachetul? L-am cumparat din oras, special pentru matale. Stiu eu ca iti place. Maita, ia uite, ti-au mai aparut cateva fire albe de cand am venit ultima oara.”

Bunica desfacu cu mainile ei muncite si obosite pachetul, cu grija parca sa nu se sfarme ceva. Iar in fata ei – bucati aurite de zahar candel mirosind a vanilie si a rom.

„Ptiu, bata-te norocul sa te bata…copil neastamparat. In curand o sa vina vremea sa il mananci tot mataluta. Dar ia vino, vino ca am si eu ceva bun…”

Nici nu termina de spus, ca Danut o lua de mana si incepu sa o traga in casa de unde venea mirosul dulceag si aromat. 

„Haide, haide degraba sa nu se raceasca. Cu branza de la Floricica? (Floricica era vaca trimisa atunci la pascut cu bunelul)”

Copilul se opri cu cativa pasi inainte de a intra in casa. Asa facea intotdeauna, parca intra in biserica. Lua mana bunicii, se uita la ea cu zambet larg, pe urma ridica nasucul in aer adulmecand…inchidea ochii si in mintea lui era un intreg rasfat de mirosuri, de bucurii, de amintiri – ochii bunicilor atintiti asupra lui, zambetele lor calde, mainile batatorite, cerul albastru, pe urma limba roz si umeda a lui Labus care il tragea inapoi spre lume lingandu-l pe mana, blana pufoasa a Zoicai care i se invartea printre picioare, cantatul cocosului si petalele albe ale florilor de mar in bataia vantului. Toate acestea intr-o fractiunea de secunda. Apoi intra in casa si se oprea direct la masa unde in mijloc, acoperite cu un stergar curat si alb de bumbac cu flori colorate abureau alivencile bunicii cu branza de vaci.

Descoperea un colt al stergarului si uitandu-se mai intai atent pe sub el, cauta bucata cea mai coapta si mai mare. Incepea sa ii ploua in gura dinainte de a gusta…iar bunica il vedea inghitind in sec in timp ce isi cauta bucata perfecta. Ii placea degetelul aratator care se plimba in cerc deasupra lor, parca numarand, parca jucandu-se de-a v’ati ascunselea cu ele, parca prelungind momentul deliciului final.

Bucatica il frigea la degetele crude, sufla putin si musca cu pofta, aburul fierbinte brumandu-i nasucul mic. Mesteca cu pofta si ochii caprui si mari ii zambeau de deasupra placintei.

„Maita, ai cumva si sirop din cela bun?”

„Iti da bunica, cum nu?!” si zicand aceasta se grabi in pridvor unde astepta un ulcior rece rece cu apa din fantana. Apoi dintr-un dulap scoase o sticluta cu un sirop rosu sangeriu de cirese. Danut bau cu pofta licoarea magica si zise:

„Bunico, bunatati ca la matale, nicaieri nu o sa mananc vreodata. Si cand oi fi mare, si eu o sa iti aduc tot alivenci din cele cu multa branza si rumenite intocmai cum m-ai invatat.”

…

„Dan! Trebuie sa afli ceva, zise sotia sa privindu-l cu un aer serios. Maita…”

„Ce este cu ea? S-a intamplat ceva?”

„A avut un atac…doctorii spun ca trebuie adusa de la tara undeva in liniste…Este pe drum, s-au dus sa o ia parintii tai. Va veni aici in seara aceasta.”

Privirea ii cazu in pamant. Inima ii deveni grea, grea de tot. Parul blondut in copilarie se mai inchisese la culoare si incepuse sa albeasca pe la tample. Ochii luminosi din copilarie se acoperira de o umbra sobra. Se uita in jur, cautand parca amintirea bunicii, cautand locurile copilariei lui si prezenta ei acolo. Isi misca degetele care amortisera, cautand niste fuste lungi si niste brate mirosind a busuioc si a alivenci calde…Asta e!

Deodata isi ridica privirea catre sotia lui. „Ma duc pana in oras, vin repede!” si fugi. Dintr-odata redevenise Danut din copilarie, redevenise Danut care fugea starnind colbul de pe drum vara, care asmutea cainii vecinilor trecand cu bete printre ulucile de la gard…Danut care aduna banuti tot trimestrul scolar pentru a lua zahar candel pentru maita lui…Danut care tragea cu ochiul imbujorat cautand cea mai buna bucata de alivenci.

Cumpara de la un magazin de produse traditionale branza de vaci si ceea ce ii mai trebuia pentru produsul minunat…Ajungand acasa, temerile legate de gustul alivencilor pe care avea sa le pregateasca cu mainile lui se spulberara. Nu avea cuptor din pamant si nu le va coace la foc de lemne ca bunica lui, dar avea ceva si mai bun. Avea un cuptor incorporabil pe care il cumparase de pe marketonline.ro in urma cu 1 an. A avut de ales din mai multe incorporabile, insa se hotarase in cele din urma asupra acesteia.

Incepand sa pregateasca aluatul si umplutura cu multa vanilie, cu zahar rasnit, cu praf de copt si oua de la tara, presara toate aceste miscari cu amintiri legate de o bunica frumoasa si calda care ii pastra intotdeauna ce era mai bun, care ii oferea intotdeauna primii si ultimii struguri copti, care ii spunea povesti inainte sa doarma si care ii cusea pantalonii de panza pe care ii rupea cand era mic.

Apasa butonul cuptorului care se incinsese extrem de repede cat pregatise Danut umplutura. Regla temperatura si timpul de coacere si introducand tava la cuptor, acesta primi si o mare parte din amintirile sale. Astepta acum. Totul tine de asteptare. de rabdare. Cand ai rabdare ca lucrurile sa se dospeasca si sa se coaca incet, la foc mic, uneori gustul este mai bun. Cateodata, asteptand, te maturizezi. Devii mai intelept. 

…Bunica ajunse in fata blocului. Cobori din masina si in linistea serii care de abia incepuse, in mirosul rece de frunze umede pe asfalt simti…Simti mirosul tineretii ei. Simti mirosul copilariei lui Danut. Si a amintirilor ei neatinse de greutati. Zambi. Inchise ochii si adulmeca aerul intocmai cum isi amintea ca facea el cand era mic. Inchise ochii si vazu capul blondut si ciufulit al unui copil neastamparat care se impungea in fustele ei. Simti mana rece care o tragea inspre casa, grabind-o. Revazu obrajii imbujorati care mestecau cu pofta si cu mare placere alivencile ei. Exact asa cum ii promisese Danut cand era mic.

Grabi pasul si urca. Se deschise usa apartamentului. Se deschise usa amintirilor ei. Se deschise usa copilariei lui Danut. Se deschise usa unei iubiri de-o viata…prin atingerea unui buton.

Articol scris pentru Superblog2013.

Arta conversatiei…altfel

Etichete

amintiri, Arta compromisului, Arta conversatiei, doruri, Ileana Vulpescu

Interviu acordat de marea doamna a literaturii romanesti moderne – doamna Ileana Vulpescu, aici. Si o alta viziune asupra vietii. Si un dor redescoperit de cartile ei.

Sunt cateva carti de suflet pe care mi le-am aranjat sub forma de spirala, chiar langa pat. La inceput au fost vreo 25. Pe urma au mai ramas vreo 15. Acum sa tot fie vreo 10. Unele au luat drumul altor maini si acum sunt plimbate prin trenuri – legaturi intre diverse gari ale vietii lor. Unele inca alina suflete alese special. Iar unele stiu sigur ca zac prin rafturi, descoperind doruri si dureri vechi, ramanand neatinse, ca unii martori prea periculosi pentru a-i „deranja”.

Intr-un fel sau altul fiecare din acele carti si-au ales destinatarul mai departe. Vine o vreme cand ea singura cere sa fie transmisa mai departe.

Cartile Ilenei Vulpescu, insa, sunt singurele pe care nu le voi putea gasi un destinatar mai bun decat sufletul meu. Sunt carti care imi framanta dorurile de tot felul ca pe un aluat moale pe care te bucuri, insa, sa il vezi crescand. Sunt cartile care m-au insotit in tot drumul meu din ultimii ani. Sunt cartile care merg linistite alaturi de mine, pe drumul vietii, rad o data cu mine, isi schimba fata o data cu viziunea mea si se maturizeaza o data cu mine. 

„Arta conversatiei” si „Arta compromisului”, „Saruta pamantul acesta” si „Ramas-bun casei parintesti”. Atat! 

Avea dreptate in interviu pana la urma, amintirile sunt doruri, sau pretexte pentru doruri. Orice amintire legata de un loc, de un om, de o carte sau de o imagine frumoasa se transforma in doruri care revin, revin, revin…