Străluceşti micuţă stea

Etichete

5000 euro, Banca Transilvania, card de credit Star, stea, Superblog

06.30, duminică dimineaţa când somnul era mai dulce. Sfârşit de octombrie, toamnă friguroasă. Aud o voce cristalină lângă mine:

-Vleau să cadă bai din cel, vleau să cadă bai din cel/O male de bani să inunde stlada/ Tot mă uit pe geam şi spel/Vleau… Mami, mami, te-ai tlezit? Mami, ce înseamnă inunde? Doamne-Doamne aluncă cu bai că nu ale ce face cu ei?

Copila mea de 3 ani jumate care nu avea somn aprinsese televizorul şi asculta muzică. Întâmplător a dat peste această melodie ale cărei versuri le ştia oricum pe dinafară.

Cu părul ciufulit şi ochii cârpiţi de somn, mă uit la imaginea care îi încânta ochii verzi ai copilei. Afară încă nu se crăpase de ziuă şi ploua cu frunze colorate de toamnă. Ploua cu frunze ca în visul meu de când eram mică şi îmi petreceam copilăria la ţară aruncându-mă în grămada de frunze adunate de bunicul meu. Mă gândeam ce ironie a sorţii ar putea să fie asta – fata mea să cânte despre bani căzuţi din cer şi afară să plouă cu frunze. Avea şi ea dreptate într-un fel: Doamne Doamne nu plouă cu bani, ci cu bucurii simple pentru copii şi mai ales pentru adulţii care ştiu să vadă frumosul din lucrurile mărunte. Pentru că viaţa este şi despre…Mami haide să alergăm prin ploaie! nu numai despre Off, iar a venit toamna! Vorba reclamei.

„Ooo, nu se poate. Azi suntem în 26? Adică mâine este ziua ei?! Şi n-am cumpărat nimic. Şi mai ales, cu ce bani…?!” îmi fugi imediat mintea şi din gândul visător şi nostalgic mă trezii în răcoarea bruscă şi neîndurătoare a camerei. Centrala termică se stricase şi aşteptam salariul sau mai degrabă o minune care să mă ajute să cumpărăm alta până nu vine iarna.

Picioruşele mici şi goale ale fetiţei se repeziră zdupănind uşor pe parchet, grăbindu-se să urce în pat lângă mine unde îi era cald. Imediat mă învălui cu mirosul inocenţei ei, mirosul crud de lapte şi speranţe, de întrebări inocente. Îi mângâiam părul castaniu şi buclat care se cuibărise la pieptul meu.

– Îmi zici, mama? Îmi zici?

– Inundaţia este atunci când este prea multă apă într-o cameră sau într-un loc pe pământ.

– Adică aşa cum a fost când vecinul a uitat apa deschisă deasupla?

– Da, iubita mea, exact aşa. Şi zicând acestea tocmai mi-am adus aminte că trebuie să repar tavanul din baie care căzuse.

După ceva vreme am reuşit să termin de îmbrăcat spiriduşul care nu avea stare la gândul că vom ieşi afară. Trebuia să fac în vreun fel să îi distrag atenţia ca să pot cumpăra ceva de ziua ei. Dar ce? Mă uitam în buzunar şi abia îmi ajungeau banii pentru mâncare şi facturi.

Până să ajungem la un centru comercial unde ştiam că au loc de joacă pentru copii, am profitat de faptul că ploaia se oprise, pentru a petrece puţin timp cu fetiţa mea: am făcut ploaie de frunze căzute, am îmbrăţişat copacii şi am alergat-o prin parcul plin de bălţi.

În timp ce mergeam ţinându-ne de mână am văzut în vitrina unei filiale a Băncii Transilvania un afiş care mi-a atras atenţia.

În vitrina băncii vedeam reflectate silueta mea şi a fetiţei care aburea geamul desenând smiley-uri. În mintea mea nu era decât faptul că pot să îi cumpăr fetiţei mele ceva, să îi aduc ei bucuria unui lucru nou, iar mie bucuria de a-mi vedea copilul zâmbind la descoperirea cadoului. Şi faptul că puteam să cumpărăm centrală în apartament de la Altex şi în sfârşit nu vom mai tremura de frig; şi voi putea repara tavanul cu produse cumpărate din Dedeman; şi îmi voi duce fetiţa într-o frumoasă excursie de weekend undeva la munte, unde va fi zăpadă, care îi place enorm.

Şi uite-aşa mi-a venit ideea cadoului potrivit pentru ea… Am găsit, destul de repede, pentru că o bucurie nu vine niciodată singură. Este un glob de sticlă pe care atunci când îl întorci invers simulează o ploaie de stele. Iar înăuntru, un îngeraş care se învârte sub ploaia de stele.

Seara îi cântam ca de obicei cântecelul preferat – „Străluceşti micuţă stea”, numai că de data aceasta aveam în minte numai afişul de la bancă despre cardul de cumparaturi şi punctele STAR, aşa că am încurcat puţin versurile melodiei şi a ieşit mai degrabă aşa:

Străluceşti, micuţă stea,

Dar ce eşti, nu pot afla¦

Stai deasupra băncilor,

Cardul meu strălucitor

Străluceşti, micuţă stea,

Fără tine n-aş putea!

Iar când banii toţi s-au dus

Tu speranţă mi-ai adus

Tu, micuţă, străluceşti,

Şi la shopping mă-nsoţesti…

Străluceşti, micuţă stea,

Fără tine n-aş putea!

De la bancă, mică stea,

Visul voi realiza…

Nici dobândă n-oi primi,

Dacă-n rate voi plăti,

Străluceşti, micuţă stea,

Fără tine n-aş putea!

(Varianta originală, aici: )

A doua zi dimineaţă, o mâna micuţă şi rece mă mângâia pe obraz. În liniştea camerei auzeam zumzetul încet al îngeraşului care se învârtea sub căderea steluţelor mici. Era toată numai un zâmbet.

– Au căzut bani din cel, mama?! Ia uite, steluţa mea nolocoasă (adică STAR Forte, cardul meu de credit) ne-a dat asta!

Erau 5000 de euro pe care să îi cheltuim pe zâmbetele noastre largi şi călduroase. Prima oară am crezut că e tot visul care se prelungeşte, dar nu, era adevărat. În plus, la fiecare sesiune de cumpărături puteam obţine puncte STAR care puteau fi valorificate în bani pentru alte cumpărături din magazinele partener. 1 punct = 1 leu. Puteam să cumpăr în rate  fără dobânda din peste 7500 de magazine partener cu diverse domenii de activitate.

Weekendul următor picioruşele fetiţei mele nu mai erau reci, acum aveam centrală nouă; iar eu mă relaxam după ce ea a adormit, cu un pahar de vin în cadă, admirând tavanul impecabil din baie. De Crăciun aveam planificată vacanţa la munte…Ce îmi puteam dori mai mult?! Visul meu devenise realitate – fetiţa mea era fericită, iar eu aveam din nou zâmbetul pe buze.

Pentru că viaţa este mai mult despre…Ce bine că ne avem una pe cealaltă! şi despre Te ubec, mama! …nu despre Offf, iar este portofelul gol! Vorba reclamei.

Articol scris cu mare emoţie pentru Superblog 2015 🙂

Publicitate

Poveste de-a fir a…păr

Etichete

epilare, IPL, par, Superblog, Total pro beauty

„- Aaa, soare, viaţă….!” exclamă satisfăcut Firicel, firul de păr cel mai cel de pe întreg piciorul Maricicăi, întinzându-se parcă şi mai mult faţă de ceilalţi fraţi ai săi care admirau liniştiţi prin ochelarii de soare peisajul primăvăratic din jur.

Liniştea îi fu însă întreruptă de chiar posesoarea piciorului în cauză care strigă dintr-odată la bărbatul de lângă ea.

-Auzi, Mitică? Ia adu-mi şi mie aparatul de epilat din baie!

„-Pardon? a pronunţat cumva cineva cuvântul acela cu E?” se ridică crispat Firicel de pe piele privind nervos în jur

– Am un păr pe picioare de…ia uite, a adiat puţin vântul şi imediat este un fir care s-a ridicat falnic. Hai, vii mai repede?

„- Vorbeşti cumva despre mine? Ha! visează în continuare, madam, dacă tu crezi că eu o să îmi fac bagajele şi o să îmi iau tălpăşiţa aşa de uşor. Ia uite ce rădăcini am, nici cu picamerul nu mă scoţi de aici. Adică tu crezi că în toţi anii ăia în care te-ai ras cu lama pe picioare eu am stat cu mâinile-n sân? Nu, baby, am forat din ce în ce mai adânc, mi-am făcut fundaţie beton, buncărele la 9 m sub pământ în caz de uragan sunt aşaaa, un fel de bungalow faţă de reşedinţa mea.”

– Ah, iată, acum să vedem ce-i de făcut. Maricica porni epilatorul electric. Sunetul inundă imediat balconul unde alesese să purceadă la fericitul eveniment.

Tanti Maricica era o femeie, cum să vă spun, domne dintr-o bucată,ce să mai?! Trecută puţin de 50 de ani, de-a lungul vieţii le încercase pe toate. De la lama de ras ani în şir la soluţii făcute în casă pe bază de zahăr, pentru ca în cele din urmă să rămână la un epilator electric. Din când în când, însă revenea la vechea ei „pasiune” – lama de ras. La ea ori era pielea fină că-n palmă, ori zona invadată de vegetaţie luxuriantă de păr în care puteau foarte bine sălăşlui majoritatea lighioanelor specifice. De data aceasta Tanti Maricica venea după o perioada de aproximativ 3 luni de „împădurire” ne voită cât durase iarna. Acum că dăduse colţul ierbii era momentul pentru o defrişare ca la carte. Ce să mai, grea treabă, dar nici Maricica noastră nu se lasă mai prejos.

Poziţionă epilatorul electric uşor şi când acesta prinse primele fire de păr Mitică, soţul adică, o văzu roşindu-se dintr-odată la faţă şi oftând adânc. Inspiră şi continuă. Firicel văzu maşinăria diavolului apropiindu-se cu paşi repezi de el. În urma lui o grămadă de semeni căzuţi la pământ, unii dezrădăcinaţi, alţii doar accidentaţi, pe jumătate raşi. Măcel!

Firicel estimă gradul de pericol, se făcu mic şi aşteptă. Maşinăria minune nu avea să facă prea mare pagubă. Când epilatorul ajunse în dreptul lui Firicel şi trecu razant pe lângă el avu impresia că undeva în eter răsărise un curcubeu. Pălăria îi fusese însă avariată.

Se ridică iarăşi iritat şi dădu cu ea de pământ. Adică de piele.

„- Deci vrei să joci dur, da? Las’ că nici eu nu sunt mai slab, Maricico. Nu scapi tu aşa uşor de mine!”

Maricica îşi continuă treaba până ce înlătură mare parte din firele de păr. Pielea în jur roşie, pătată de puncte mici şi roşii, pe ici pe colo fire rămase la locul lor şi Firul acela care o enerva cel mai tare şi care era cel mai lung rămăsese acolo.

– Cum, naiba se face? Epilatorul ăsta e chior? Miticăăă! Miticăă!

– Da, fluturaşul meu! zise într-o doară nea Mitică venind repede la ea

– Scoate ceara!

Acele două cuvinte căzute ca o secure între cei doi soţi avu ca efect înălbirea obrajilor lui nea Mitică, uşor îmbujoraţi până atunci de la păhărelul de pălincă binecunoscut dinainte de masă. Ştia ce înseamnă, ştia ce va urma. Înghiţi în sec şi zise uşor, aproape pierit:

– Da, ghiocelul meu!

Câteva minute mai târziu veni cu crăticioara cu ceară „o ţâră mai fierbinte” cum îi plăcea ei.

– Aşa, pălinca ai adus-o?

– Adus!

– No, bine! şi dădu repede un păhărel pe gât pentru curaj. Întinse ceara fâşie. Aşteptă niţel. Acu’ trage, Mitică!

Mitică înghiţi în sec şi trase. Aproape imediat veniră şi cuvintele răstite ale Maricicăi care găsea prilej momentul epilării cu ceară pentru a se răsti şi a-l certa pe bietul nea Mitică pentru toate greşelile făcute şi nefăcute de la naştere încoace.

Firicel îşi aştepta rândul nervos. Acu’ e acu’.

– Aoleo, mama care nu m-ai făcut ce frigeee! Aoleooo, femeie, vrei să mă pârleşti sau ce? Văleu! Da nah, e nevoie de mai mult ca să-l smulgi pe Firicel. Sunt doar firul cel mai cel!

Mitică dădu să tragă fâşia care îl acoperise pe Firicel, dar, surpriză: el trăgea, Firicel ţinea tare. Mitică dă-i şi luptă şi luptă şi dă-i. Firicel se încăpăţâna să stea înfipt.

„- Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă! hehe, am scăpat! Sîc!”

– Ce faci, mototolule, nu vezi că firul e tot acolo? Mai întinde o dată şi lasă-mă că trag eu! zise tanti Maricica ţâfnoasă.

Eu, de la etajul de deasupra auzeam toată păţania, tot chinul şi amarul cuplului cel mai colorat de pe scara blocului. Am luat din sertar kitul de epilat pentru epilare definitivă IPL şi cobor în grabă până ce tanti Maricica nu rămâne fără piele pe picioare, Doamne fereşte!

„- Ahaa, nu te laşi? Hai că începe să-mi placă! Valeuuu, auuuu, offf, nu mă las dus nici de m-ai smulge!”

– Ia vezi, Mitică, sună la uşa!

Câteva minute mai târziu o conving pe tanti Maricica să încercăm aparatul meu minunat de la Total pro Beauty.

” – Ooops, până aici mi-a fost!”

– Părule, spune-ţi rugăciunea! Pentru tine, povestea se termină aici!

„- Fir, firicelul meu,

Ce mi te-a dat bulbul meu,

Totdeauna fii cu mine

Şi m-ajută să cresc bine

Eu sunt mic, tu fă-mă mare

Eu sunt slab, tu fă-mă tare

Totdeauna mă-nsoţeste şi de epilare mă fereşte! ”

Acestea fură ultimele cuvinte ale curajosului Firicel, firul de păr cel mai cel, înainte de a dispărea definitiv de sub ochii Maricicăi care fu atât de fericită de pielea cea fină pe care o dobândi încât îşi cumpără şi ea un aparat de epilare, deşi nea Mitică se zice că încă are coşmaruri noaptea, trezindu-se asudat şi strigând: „Scoate cearaaa!”

 

Articol scris cu mare drag pentru Superblog 2015.

De 3 ori Ileana

Etichete

basme romanesti, Farmec, Ileana Cosanzeana, par frumos, Superblog

Basmul pe care o să vi-l povestesc astăzi nu începe cu „a fost odată ca niciodată”, ci cu „a fost o dată şi-altădată şi încă o dată…” Pentru că basmul acesta este unul de zi cu zi, al meu şi al tuturor femeilor, Ilenelor Cosânzenelor, mai tinerele sau mai…mmmhhhmm…înţelepte care îşi duc povestea în spate. În fiecare zi. Şi odată cu povestea şi pe Făt Frumos şi pe Prinţişorii năstruşnici, palatul şi întreg ţinutul, iar uneori, în zilele rele, chiar şi pe Zmeu.

Ileana Cosânzeana din poveste se trezeşte târziu dimineaţa şi imediat intră 4-5 slujnice să îi despletească, perie, netezească, parfumeze, orneze şi coafeze vestita podoabă capilară. Pe urmă petrece aproximativ 3 ore în oglindă admirându-se şi minunându-se ce păr superb are de la mama natură.

Pentru că este un basm, desigur, Ileana Cosânzeana nu ştie nici de căderi masive de păr după sarcină, nici de mătreaţă cauzată de produsele de styling nepotrivite, nici de păr care se îngraşă la două zile din pricina genelor moştenite, cu atât mai mult de fire albe care necesită acoperire îndemânatică prin vopsea.

Nu,nu,nu! Ileana Cosânzeana din poveste nu a terminat încă ritualul legat de părul magic; cu 5 ore înainte de ora de culcare începe să îşi pregătească baia şi să vezi atunci – despletire, netezire, umezire, săpunire, clătire, iar săpunire, iar clătire („că să scârţâie”), aplicare de balsam rustic din ierburi şi parfumare totodată, iar clătire, pieptănare şi uscare, iar periere („timp de cel puţin o oră pentru strălucire”) şi într-un final, ruptă de oboseală, adoarme, iar slujnicele care au făcut toată munca se retrag tiptil pentru a-şi pregăti „uneltele” pentru dimineaţă. Frumoasă viaţa la Curte!

Şi acum, poc-poc! Trezirea! E 6 jumătate iar copilul mic urlă deja că vrea să se joace. În parc. Prin ploaie. Soţul, pardon Făt Frumos se trezeşte morocănos că nu îşi găseşte şosetele pe care „sigur sigur le-a pus lângă pat aseară” (lângă patul câinelui desigur…). Fetiţa cea mare vrea să îşi pregătească singură micul dejun aşa că se îndreaptă victorioasă către dulapul cu ciocolată, iar câinele (sau calul, după caz) zgârie uşa vrând să iasă afară.

Ileana noastră Cosânzeană se ridică ruptă de somn cu părul vâlvoi şi se îndreaptă către baie. Nu are timp de slujnice care să îi perie părul ore în şir, aşa că un elastic de păr este perfect ca să îi ia şuviţele din câmpul vizual. Aşa, acum parcă dezastrul şi tărăboiul din casă arată altfel, îl vede mai bine decât cu bretonul care iarăşi a crescut prea mult pentru că nu a avut timp să ajungă la coafor. Maxim o oră mai târziu când toţi membri regali au fost liniştiţi vine şi rândul ei să se uite în oglindă şi să se aranjeze pentru mers la lucru (pentru că Ileana cea reală munceşte cot la cot cu prinţul ei, deh, nu avem toate norocul să ne naştem în epoci medievale).

Şi? Dezastru – rădăcinile crescute încep să dezvăluie firele albe, marca prinţişorilor regali, plus oarece piure de fructe de la cel mic pe o şuviţă din dreapta („Offf, o mască de protecţie Gerovital Tratament Expert Pro Color ar fi făcut minuni!”). Bonus părul îngrăşat pe care cu o seară înainte nu a avut vreme să îl spele pentru că a căzut ruptă de somn la datorie („Sau măcar un şampon sebum control Gerovital Tratament Expert Sebum Control să fi avut…”). Dacă acum câţiva ani nu ar fi abuzat de părul ei poate că acum ar fi altfel, fără treceri radicale de culoare, mai mult timp petrecut la baie în aplicarea de măşti şi seruri speciale şi desigur, protejarea de intemperii; ar fi avut acum un păr frumos şi sănătos.

10 minute mai târziu cosiţele celebre erau ascunse bine într-un coc sobru care o scoate de obicei din situaţii limită. Pentru că doar este o eroină, nu? Acum lupta cu Zmeul la serviciu poate începe.

„Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi!” Ileana noastră închise uşor cartea de poveşti ca să nu îşi trezească prinţişorul mic care adormise în timp de îi rodea o şuviţă ascultând basmul şi nici pe prinţesa care adormise cu nasul în părul ei proaspăt spălat cu unul din produsele româneşti de calitate de la Farmec. Acum se putea îndrepta către dormitorul unde Făt Frumos o aştepta pe un pat alb să îşi continue basmul în doi.

Articol scris pentru Superblog 2015.

5 sfaturi pentru a-ti pastra cititorii pe blog

Etichete

concursuri, cum sa iti pastrezi cititorii, divide et impera, page rank, Superblog

Exista aceasta framantare in randul bloggerilor: Domne, cum sa fac sa nu imi pierd cititorii pe toata perioada cat sunt prin in vreun concurs si trebuie sa scriu „la comanda”. Sau in cazul in care sunt plecat in concediu pe varf de munte si n-am net? Sau in cazul in care pur si simplu nu am inspiratie si chef de scris si vreau o pauza.

Lasi ca bloggerul talentat care esti, peste 100 sau 200 de vizitatori unici pe zi si dupa o saptamana de absenta sau o luna, nah, gasesti sub 50. Se intampla tuturor desi nu ar trebui. Se intampla pentru ca oamenii in general sunt inconsecventi, pentru ca in fiecare zi apar noi si noi bloguri poate mai „tari” decat al tau si pentru ca pana la urma, in blogging nu e ca-n casnicie. Cand devii follower si fan al unui blog nu inseamna ca trebuie sa ii fii si fidel.

Asadar, 5 sfaturi. Apropos de asta, ati vazut cat de bine „vand” acest tip de rubrici gen 3 sfaturi, 5 idei, 10 pareri despre. Oamenilor le plac numerele. Pari organizat cand numerotezi frumos ideile pe care le ai.

Sfatul 1. Deruteaza-i! Pe principiul divide et impera.

Daca cititorii sunt inconsecventi si vor sa citeasca stiluri variate, atunci fii variat. Scrie si siropos si tehnic si haios si spooky si in toate felurile. Pana la urma, daca TU insuti/insati nu esti o persoana anosta, dece ar fi blogul tau asa?

Sfatul 2. Anunta-i!

Anunta-ti cititorii cand lipsesti. Sau cand nu ai chef. Sau spune-le de la inceput ca uneori ii tii locul Omului Invizibil si se intampla sa dispari in ceata fara sa dai semne. Sa nu se panicheze. Ca in casniciile open minded unde cei doi isi pot gasi si alti parteneri dar se intorc invariabil la celalalt.

Sfatul 3. Mituirea! 🙂

Stiu, multi isi vor duce mana la gura stupefiati. Cum?? Da! Tu participi la concursuri, da? Adica tu castigi niste chestii acolo. Sau nu. Dar daca castigi si te falesti cu chestia asta, atunci nu vad de ce nu le-ai da si lor ceva. Sau de ce nu ai organiza un concurs pe blog cu un castig simbolic din ceea ce tu ai castigat deja. Oamenii se „baga” la concursuri inclusiv daca premiul este un pix. Credeti-ma pe cuvant.

Sfatul 4. Concursurile

Daca tot sun la capitolul acesta, concursurile sunt o solutie buna. Aduc trafic. Concursurile si subiectele care fac buzz. Cum a fost cel de dupa Superblog.

Sfatul 5. Scrieti-l voi, bloggerii care va ganditi la acest subiect si mai treceti pe la mine 🙂 Sunt tare curioasa ce solutii ati gasit pe propriul pake rank.

 

 

 

 

Noua moda dupa Superblog

Etichete

2013, calitate, concursuri, hateri, respect pentru cititori, scop, Superblog

Superblog 2013 editia de toamna s-a terminat. Noua moda acum este sa scrii un articol de incheiere de dupa incheiere cum s-ar zice in care sa tragi linie si sa aduni, sa multumesti oamenilor care te-au citit, sa mai spui cu link, bineinteles care sunt blogurile „misto” pe care tu le-ai descoperit, etc etc. Un fel de felicitari si dans.

Asa s-a intamplat si anul trecut, numai ca atunci a fost cumva inclus in probele de concurs. S-a intamplat si in primavara, tot cam pe acelasi principiu, desi titlul probelor in cauza a variat nitel. De data aceasta, pentru ca nu s-a cerut parerea bloggerilor, acestia au simtit nevoia sa se exprime ca doar este democratie.

Am intrat si eu pe cateva articole, de curiozitate, sa vad cum se intelege Superblog din interiorul celorlalti. Concluzia mea este cam asa, desi probabil ca multi ma vor hateri nitel pentru articolul pe care il scriu acum: daca eram juriu, iar aceste articole erau proba de concurs, le-as fi dat tuturor nota 2. Pentru ca toate seamana in proportie de peste 90% de zici ca au copiat unii de la altii. Toti lauda top 3, of course (nu zic nimic de asta, nu judec, nu vreau sa se inteleaga ca „ma oftic” sau ceva, nici pe departe). Este dreptul fiecaruia sa ii placa un anumit fel de scriere sau…scriitura :). De gustibus non disputandum, nu?

Le-as mai da nota 2 pentru ca toate au acelasi stil siropos – nostalgic de banchet de clasa a 8-a cand stii ca nu iti vei mai regasi toti colegii cand te vei duce la liceu.

Pentru ca imi inspira un fel de gasti create, un fel de bisericute chiar daca acest lucru nu a fost specificat pe fata niciodata.

Pentru moda de a-si afisa notele exact ca la scoala cand se aratau carnetelele de note ca sa se vada cat de cuminti am fost.

Pentru acea intrebare puerila si de-a dreptul irelevanta „Dar tu, cutarescule, cat ai luat (la o anumita proba)?”. Sincer acum, nu va suna exact ca „Tu cat ai luat la lucrare? Cum? Doar 9?? Eu am luat 10..”

Bottom line pentru care mi se pare DEGEABA sa scrii un astfel de articol: nu are un scop. Nu se comunica nimic de fapt. Care este scopul pentru cititorii vostri, colegii mei de Superblog? Sa adaugati inca un articol la lungul (sau nu) sir de 28 de articole care sperati sa nu va fi plictisit publicul prea tare? Sa expuneti niste elemente negative din cadrul concursului la care totusi ati ramas de bunavoie din cauza faptului ca intraseti in hora? Pai va dati seama cam ce spune asta despre voi? E ca si cum ati spune ca sunteti superficiali, pentru ca este mai importanta imaginea de concurent chinuit sa ajunga la linia de finish decat sa recunoasteti ca sunt unele batalii pe care pur si simplu nu este nevoie sa le duci pana la capat.

Care este scopul acestui articol?

Sa aduc in discutie respectul fata de propriii cititori pe care il tot vanturam in stanga si in dreapta si din care intelegem prea putin. Si sa fac apel la scrieri DE CALITATE, adica cu scop, mesaj, etc.

Gata, acum puteti arunca cu pietre, va rog! 🙂

Cum sa faci bani din blogging?

Etichete

2013, blogalinitiative, Craciun, cum sa faci bani din blogging, cum sa faci bani din scris, sarbatori, Superblog

O intrebare care „roade” pe multi dintre cei care la un moment dat se hotarasc sa isi faca un blog si sa scrie bine. Atunci cand mai vin si bucurii legate de cresterea numarului de vizualizari, like-uri, share-uri, nevoia de a te afirma in blogosfera devine din ce in ce mai stringenta.

Asadar, este blogging-ul un fel de pestera a lui Ali Baba? Se merita?

Raspunsul este DEPINDE. Depinde daca:

– scrii bine

– scrii constant

– ai prezenta in online (ai conturi pe toate „draciile” de grupuri si site-uri

– ai timp

Din proprie experienta va pot spune ca de vreo 4 ani fac blogging la modul serios si ca pana acum, doar din concursuri am castigat o suma frumusica, mi-am utilat cam jumatate din apartament si de vreo 2 Craciunuri nu a mai fost nevoie sa fac cumparaturi in afara produselor castigate. Deci, da, se poate.

In conditiile in care am dedicat aproximativ 2-3 ore pe zi scrisului. Probabil ca daca as face acest lucru ca un job propriu-zis nu ca un hobby sau un castig suplimentar, as putea sa ma intretin si pe mine si familia mea, intr-un fel decent.

P.S De acum incolo sa nu mai aud plangandu-se si vaicarindu-se cei care au talent la scris ca nu isi gasesc job si aoleu din ce traiesc ei, ca artistii vezi Doamne nu au viitor. Ba au. Si mult! Internetul NU discrimineaza si NU triaza oamenii decat la nivel de CALITATE.

Eu sunt ok! Tu esti ok?

Etichete

parteneriat media, Superblog, zelist

Transform un pic acest principiu de inter-relationare pentru a lansa o dezbatere legata de increderea in parteneriatul blogosferic. Daca proba lansata in cadrul Superblog 2013 este despre puterea parteneriatului in blogosfera, eu as vrea sa va provoc la opinii legate de increderea in acest parteneriat. Cu alte cuvinte, ai incredere pe „mana” carui blog/carei publicatii iti lasi imaginea?

Sa incepem de la baza. Punctul 1: Ce este parteneriatul in blogosfera?

Eu as raspunde asa: parteneriatul in blogosfera are aceeasi valoare in zona de business, pe care o are cuplul in zona personala – mai devreme sau mai tarziu, fara el te vei simti singur si neimplinit, fara oportunitati de socializare si fara putere (chiar si financiara). Ca si in mediul exterior blogosferei, exista burlaci. Iar „burlacii” blogosferici sunt de obicei acele site-uri care au destula notorietate si investitie financiara cat sa se sustina singure.

Bun, astfel trecem la punctul doi. Punctul 2: De ce apar parteneriatele in blogosfera?

Atat relatia personala cat si parteneriatul in blogosfera pornesc de la principiul pe care americanii il numesc win-win situation. Adica ambele tabere au de castigat. Daca unul din parteneri nu are de castigat, atunci nu vorbim de o relatie in adevaratul sens al cuvantului. Corect?

Pentru a pasi in relatie/ parteneriat este nevoie de mai mult decat constientizarea beneficiului oferit de partile implicate. Pe de o parte vorbim de nevoia de implinire, de crestere reciproca, de dezvoltare. De publicitate. De cat mai multi cititori, de prezenta in media. Toate acestea aduc mai departe fonduri pentru sustinerea diverselor initiative mai mult sau mai putin indraznete cum este aceasta competitie in cadrul careia particip.

Toate aceste beneficii se traduc in viata personala prin iubire. In blogosfera, iubirea se refera la compatibilitate. Copiii blogosferei nu sunt nici pe departe rosii in obrajori rontaind cu nesat bomboane, ci este unul singur – puterea de formare a opiniei. Cu cat parteneriatul este mai bun, cu atat puterea creste mai repede.

Sincer acum, ati vedea o publicatie online de nisa pe…sa zicem sport, care promoveaza o competitie de crosetat? Sau un blog cu tenta vadit misoginista care este promovat de partener media gen www.mujer.ro?  Cel mai probabil ca nu, pentru ca nu sunt compatibile. Iar un astfel de parteneriat, chiar daca s-ar intampla, ar avea fix rezultatul unei picaturi intr-un ocean de internet, adica impact zero.

Ceea ce ne duce la punctul 3. Poate exista „iubire” in parteneriatele blogosferice?

Da. Se poate, daca ambii parteneri sunt deschisi si sinceri. Daca sunt de incredere, cu alte cuvinte. Si de unde stim acest lucru? In blogosfera, probabil ca ar fi bine sa analizam partenerul cu atentie:

– Este ok imaginea pe care o are in blogosfera si in afara ei? Pana la urma de imaginea lui imi leg imaginea mea. Un site sau o publicatie care foloseste un limbaj agresiv sau nu este atent/a cu modul de folosire a gramaticii si ortografiei in limba romana nu va putea fi niciodata blogger partener cu romaniistiuromaneste.wordpress.com, spre exemplu.

– Care este vizibilitatea acelui partener? Cat de prezent este in online? Ce instrumente foloseste pentru a se face vizibil? Cati vizitatori unici are? Care este pozitia in zelist? Cu alte cuvinte, in lumea reala ar fi ceva de genul, ce anturaj are, care sunt prietenii cu care isi petrece timpul liber, care este arborele lui genealogic?

– Cat de interesat este de tine? Adica, ok, partenerul poate avea destula putere in online, dar daca nu este interesat de tine nici cat un share pe facebook, atunci este clar ca nu putem vorbi despre parteneriat bun. Deci, trebuie sa te asiguri ca din punct de vedere al omului care sta in spatele tastaturii, acesta este ok. Tu stii ca esti ok pentru ca vii cu toate cartile pe masa. El este ok, insa?

Stiu din proprie experienta ca pentru un blog nou creat sau care nu cunoaste foarte bine „cu ce se mananca” domeniul, poate parea un fel de lupta intre David si Goliath. Cum sa faci fata si sa te compari vreodata cu un colos al online-ului? De ce ar accepta vreodata un astfel de blog sa se asocieze cu tine? Ce ai avea tu de oferit? Exista un singur raspuns: asigura-te ca esti consecvent si de incredere in munca de blogging pe care o faci. Uneori, daca le ai pe cele doua, nici macar un page rank bun nu iti poate face concurenta. Cu alte cuvinte, niste picioare lungi si un par blond nu sunt intotdeauna cautate.

Asa ca inauntrul sau in afara blogosferei, ai grija intotdeauna cui spui „DA!”

Iar in incheierea articolului, mi-am adus aminte de o fabula scrisa de Aurel Baranga…in cazul in care juriul va gasi inoportuna asocierea intre parteneriate in blogosfera si relatii de cuplu.

― Ce diferență este
Între viespe și albină?”
A întrebat,
Odată,
Ursul,
Spre lămurirea lui
Deplină.
― ”Colosală”,
Strigă o sulfină
Cu putere:
― ”Una dă fiere
Și cealaltă miere”.
” ― Ba, v-o spun, din inimă,
Că distanța-i minimă:
Numai de o literă”,
Șușoti o viperă.

Controversa
E atît de fundamentală,
Că face inutilă
Orișice

MORALĂ.

Doar un sfat:
Cînd ceri o părere,
Să știi că există:
”Punctul de vedere.

A car’s dream

Etichete

dreams, Superblog, Toyota

Visul ei dintotdeauna a fost sa fie imaginata, desenata, proiectata si lansata din ideea unui copil. Isi imaginase mereu ca undeva, in lumea aceasta cu atat de multi oameni si prea putine suflete, se va naste acel copil care sa o vrea…care sa isi doreasca sa devina realitate.

Pana atunci astepta cuminte! Astepta sufletul pur care sa isi puna deoparte banuti pentru a-si cumpara creioane si hartie alba pentru a exersa transpunerea ei acolo. Parca si simtea fiorul devenirii pe foaia alba a viitorului…un viitor inca necreionat. Simtea pasiunea cu care mana micuta inflacarata de idealuri, de visuri si de talent ii va da viata, masina visurilor unui copil.

Ar fi avut atatea de vorbit…si-ar fi impartasit pasiunea pentru vise s-ar fi incurajat reciproc sa si le urmeze pana la capat. Ea i-ar fi spus acelui copil: „Chase your dreams! Chase your car!” Iar copilul i-ar fi spus la randul lui: „Ai curajul de a fi tu insati! Ai curajul de a schimba lumea!”

Ea i-ar fi vorbit copilului despre sacrificiile pe care trebuie sa le faci atunci cand iti doresti ceva cu tot sufletul. I-ar fi vorbit mai mult despre „the love of labor”, despre satisfactia muncii tale. Iar copilul i-ar fi spus poate mai mult despre „the labor of love”, despre faptul ca fara pasiunea pentru munca sa, nici macar nu ar avea viata, ar fi doar o masina desenata pe o coala de hartie. El, insa, vroia sa ii dea viata ei, iar acest lucru se putea intampla numai iubind-o – iubind-o chiar inainte de a o vedea in desen.

La acest lucru se gandea masina Toyota inca nedesenata. Trebuia sa isi gaseasca copilul care sa o imagineze. 

Atunci am decis sa o ajut. Am decis sa ii spun povestea tuturor copiilor cu care aveam contact. Am decis sa ii caut copilul pe care sa il faca fericit aratandu-i „casa” sa din Japonia si care la randul lui, sa o faca fericita dandu-i viata, aratandu-i lumea fericita prin ochii de copil.

Afland de concursul Dream Car Art Contest organizata de Toyota care se adreseaza copiilor sub 8 ani, celor intre 8 si 11 ani si celor intre 12 si 15 ani, m-am consultat cu „masinuta” mea si am plecat in cautarea copilului.

Am realizat impreuna afise specifice fiecarei categorii de varsta: pentru cei sub 8 ani

Pentru cei intre 8-11 ani

Si pentru cei intre 12 si 15 ani

Gradinite si scoli au fost prima noastra tinta; pe urma cateva vizite la primariile din comunele invecinate unde am cerut aprobare pentru a lipi afise si a organiza intalniri cu parintii si copiii care au dorit sa participe.

Au urmat cateva intalniri cu copiii de la Centrele de excelenta din judet, unde de obicei sunt copii cu talent deosebit pentru arta, vizite la centrele de plasament unde ne-am intalnit cu copiii orfani. Masinuta mea a venit cu aceasta idee extraordinara pentru ca uneori acesti copii nu au acces la canalele media la fel ca restul copiilor si mai ales, (iar aici ea m-a impresionat cu adevarat) pentru ca acesti copii au cel mai mult nevoie sa viseze…sa creada in ei, in capacitatea lor de a face ca visurile sa devina realitate.

Ne-am asezat printre fiecare grupa, spunand cate o poveste pentru a-i determina sa se inscrie la concurs, sa aiba curaj sa isi ia visele in maini si sa deseneze cu ele viitorul.

In fiecare loc unde intalneam copii sub 8 ani, ne asezam „turceste” printre ei si ne incepeam povestea:

-Stiti voi cum iau nastere copiii?

– Daaa, ii aduce barza…ziceau in cor o multime de glasuri subtiri si vesele.

– Da, asa este, ii aduce barza. Dar stiti voi de unde vin copiii pe care ii aduce barza?

Liniste de aceasta data. Pe urma:

– Din tarile calde, cumva? zise la un moment dat un copil mai indraznet. Toti izbucnira in ras, inclusiv eu si „masinuta” mea neinventata care se afla tot timpul cu mine.

-Fiecare copil creste mai intai in mintea parintilor lui. Ei si-l imagineaza, si-l doresc din tot sufletul, iar apoi vorbesc cu barza si ii cer sa il aduca. La fel se intampla cu toate lucrurile speciale. Fructele sunt rodul imaginatiei copacului unde cresc. Iar toate lucrurile din jurul nostru au fost la un moment dat o idee in mintea cuiva. Chiar si acest scaun, chiar si creionul din mana voastra sau hainutele cu care va imbracati. Totul este deja in mintea noastra si asteapta sa prinda viata.

Zeci de ochisori limpezi se uitau tinta la mine. Unii zambeau de parca atunci ar fi descoperit o comoara. Altii aveau privirea copiilor care duc vorbele mai departe in gand, gasind noi sensuri.

Eu am continuat:

– Ei, printre ideile din mintea copiilor exista si ideea unei masini. 

-Voua va place sa desenati masini?

– Daaa, raspunsera mai mult baieteii.

– De ambulanta. Sau de politie. Cu girofare.

– Sau de curse…

– Da da, cam asa ceva. Numai ca aceasta masina este mai speciala, pentru ca este masina care v-ar duce pe voi undeva sus, poate chiar in Japonia…

Cand vorbeam cu copii intre 8 si 11 ani, care deja sunt ceva mai mari, nu puteam sa le spun nici de berze, nici de copaci care viseaza fructe. Lor le vorbeam despre un pinguin.

A fost odata un pinguin care se numea Johnatan. Johnatan era un pinguin ca toti ceilalti, adica destul de grasut, cu aripile mici si imbracat in fracul sau alb cu negru.

Johnatan era un pinguin aparte, insa, pentru ca isi dorea foarte mult sa zboare. Admira pescarusii care pareau atat de liberi in inaltul cerului lor, uneori chiar sa legana in sensul zborului pescarusilor parca dansand.

Toti ii spuneau ca este imposibil sa zboare, ca trebuie sa isi scoata din cap ideea aceasta. Niciodata un pinguin nu a zburat si nu va zbura vreodata pentru ca pur si simplu au aripile prea mici si corpul prea greu.

Johnatan, insa nu vroia sa renunte. Visa, visa zi si noapte ca va reusi sa zboare. Pana cand intr-o zi ii veni o idee – sa isi confectioneze doua aripi mari pe care sa si le prinda de ale lui si sa incerce. Macar sa incerce!

Din fericire ideea lui chiar a functionat si pentru cateva minute a simtit libertatea zborului alaturi de pescarusi.

-Asa ca, daca aveti un vis nu renuntati niciodata la el. Luptati, daruiti-va cat mai mult si nu incetati sa sperati. Intr-o zi, visul vostru va deveni realitate. Acum, daca cineva dintre voi viseaza la o masina, acum Toyota va ofera posibilitatea de a va confectiona aripi intocmai ca Johnatan. Puteti zbura astfel tocmai pana in Japonia.

Iar copiilor putin mai mari, intre 11 si 15 ani care nu mai aveau rabdare sa asculte povesti sensibile, le spuneam despre broscute. Si despre greutatea unui urcus – acela catre propriul vis.

Intr-o zi s-a organizat o competitie de broscute testoase care trebuiau sa urce scarile unei cladiri cu 10 etaje. Dupa ce s-a dat startul, broscutele au pornit cu elan catre atingerea tintei. Undeva pe la etajul 1 al cladirii deja o mare parte dintre broscute cedasera. Se oprisera obosite zicandu-si ca nu merita efortul.

In fruntea grupului de broscute concurente era una care continua cu mare sarg competitia. Pe la etajul al 5-lea al cladirii nu mai ramasesera decat vreo 4-5 broscute care pareau gata-gata sa isi de-a duhul. Numai broscuta din capat continua. Obosita, istovita de efortul pe care il depusese pana atunci, ea isi continua totusi drumul. Deja in randul spectatorilor oamenii strigau :”renunta! nu vei reusi sa urci pana la etajul 10, este prea mult pentru tine. Daca celelalte au cedat, ce te face sa crezi ca tu vei reusi?” Broscuta insa, desi ramasa singura in competitia continua.

Tarziu de tot a reusit sa ajunga, invingatoare, la ultimul etaj. Tot ce isi dorise era sa vada apusul de soare de la inaltime. Si reusise!

Reporteri au venit apoi sa o intrebe pe broscuta invingatoare cum a reusit aceasta performanta. Numai ca broscuta era surda!

-Voi ar trebui sa deveniti surzi fata de toti cei care va vor spune vreodata ca NU puteti sa faceti ceva. Ca visul vostru este prea mare, prea greu, prea departe de voi. Ascultati-va numai inima, talentul si visul! Din acestea ne hranim cu totii! Iar daca visul vostru este sa desenati masina visurilor, sa stiti ca ea va asteapta! Si Japonia la fel, daca va veti inscrie in concursul Dream Car Art Contest lansat de Toyota.

La finalul zilei, cand ramaneam singura cu „masina visurilor unui copil” aceasta imi spunea oarecum deznadajduita:

– Crezi ca voi fi intr-o buna zi si eu desenata de un copil? Crezi ca cineva ma va imagina? Ca ne vom gasi?…Sunt atatia copii si atatea masini in aceasta lume!

– Fiecare copil si fiecare masina isi are locul ei pe lumea aceasta, Johnatan! Labor of love si Love of labor, mai stii? Si chasing dreams… dar deja vorbeam singura. Masina visurilor isi gasise copilul care sa o deseneze in cadrul concursului.

Articol scris pentru Superblog 2013

 

Copilaria nu moare niciodata

Etichete

2013, alivenci, amintiri, ariston, hotpoint, marketonline, retetele copilariei, Superblog

Baietelul blond veni in fuga cu tot colbul drumului dupa el:

„Maita, maita, am ajuns! Mi-a fost dor de tine! Ce ai bun pentru mine? Uite ce ti-am adus de data asta!” incepu sa turuie cu obrajii imbujorati si impungand cu capsorul mic fustele bunicii care ii iesise in intampinare.

Zicand ultimul cuvant scoase din buzunarul uniformei de scolar un pachetel invelit in hartie groasa si legat cu sfoara.

Bunica il primi cu ochii inlacrimati si il saruta pe nepot pe frunte. Mainile copilului se stransera mai tare in jurul ei, privind-o cu un aer curios. 

„Nu desfaci pachetul? L-am cumparat din oras, special pentru matale. Stiu eu ca iti place. Maita, ia uite, ti-au mai aparut cateva fire albe de cand am venit ultima oara.”

Bunica desfacu cu mainile ei muncite si obosite pachetul, cu grija parca sa nu se sfarme ceva. Iar in fata ei – bucati aurite de zahar candel mirosind a vanilie si a rom.

„Ptiu, bata-te norocul sa te bata…copil neastamparat. In curand o sa vina vremea sa il mananci tot mataluta. Dar ia vino, vino ca am si eu ceva bun…”

Nici nu termina de spus, ca Danut o lua de mana si incepu sa o traga in casa de unde venea mirosul dulceag si aromat. 

„Haide, haide degraba sa nu se raceasca. Cu branza de la Floricica? (Floricica era vaca trimisa atunci la pascut cu bunelul)”

Copilul se opri cu cativa pasi inainte de a intra in casa. Asa facea intotdeauna, parca intra in biserica. Lua mana bunicii, se uita la ea cu zambet larg, pe urma ridica nasucul in aer adulmecand…inchidea ochii si in mintea lui era un intreg rasfat de mirosuri, de bucurii, de amintiri – ochii bunicilor atintiti asupra lui, zambetele lor calde, mainile batatorite, cerul albastru, pe urma limba roz si umeda a lui Labus care il tragea inapoi spre lume lingandu-l pe mana, blana pufoasa a Zoicai care i se invartea printre picioare, cantatul cocosului si petalele albe ale florilor de mar in bataia vantului. Toate acestea intr-o fractiunea de secunda. Apoi intra in casa si se oprea direct la masa unde in mijloc, acoperite cu un stergar curat si alb de bumbac cu flori colorate abureau alivencile bunicii cu branza de vaci.

Descoperea un colt al stergarului si uitandu-se mai intai atent pe sub el, cauta bucata cea mai coapta si mai mare. Incepea sa ii ploua in gura dinainte de a gusta…iar bunica il vedea inghitind in sec in timp ce isi cauta bucata perfecta. Ii placea degetelul aratator care se plimba in cerc deasupra lor, parca numarand, parca jucandu-se de-a v’ati ascunselea cu ele, parca prelungind momentul deliciului final.

Bucatica il frigea la degetele crude, sufla putin si musca cu pofta, aburul fierbinte brumandu-i nasucul mic. Mesteca cu pofta si ochii caprui si mari ii zambeau de deasupra placintei.

„Maita, ai cumva si sirop din cela bun?”

„Iti da bunica, cum nu?!” si zicand aceasta se grabi in pridvor unde astepta un ulcior rece rece cu apa din fantana. Apoi dintr-un dulap scoase o sticluta cu un sirop rosu sangeriu de cirese. Danut bau cu pofta licoarea magica si zise:

„Bunico, bunatati ca la matale, nicaieri nu o sa mananc vreodata. Si cand oi fi mare, si eu o sa iti aduc tot alivenci din cele cu multa branza si rumenite intocmai cum m-ai invatat.”

…

„Dan! Trebuie sa afli ceva, zise sotia sa privindu-l cu un aer serios. Maita…”

„Ce este cu ea? S-a intamplat ceva?”

„A avut un atac…doctorii spun ca trebuie adusa de la tara undeva in liniste…Este pe drum, s-au dus sa o ia parintii tai. Va veni aici in seara aceasta.”

Privirea ii cazu in pamant. Inima ii deveni grea, grea de tot. Parul blondut in copilarie se mai inchisese la culoare si incepuse sa albeasca pe la tample. Ochii luminosi din copilarie se acoperira de o umbra sobra. Se uita in jur, cautand parca amintirea bunicii, cautand locurile copilariei lui si prezenta ei acolo. Isi misca degetele care amortisera, cautand niste fuste lungi si niste brate mirosind a busuioc si a alivenci calde…Asta e!

Deodata isi ridica privirea catre sotia lui. „Ma duc pana in oras, vin repede!” si fugi. Dintr-odata redevenise Danut din copilarie, redevenise Danut care fugea starnind colbul de pe drum vara, care asmutea cainii vecinilor trecand cu bete printre ulucile de la gard…Danut care aduna banuti tot trimestrul scolar pentru a lua zahar candel pentru maita lui…Danut care tragea cu ochiul imbujorat cautand cea mai buna bucata de alivenci.

Cumpara de la un magazin de produse traditionale branza de vaci si ceea ce ii mai trebuia pentru produsul minunat…Ajungand acasa, temerile legate de gustul alivencilor pe care avea sa le pregateasca cu mainile lui se spulberara. Nu avea cuptor din pamant si nu le va coace la foc de lemne ca bunica lui, dar avea ceva si mai bun. Avea un cuptor incorporabil pe care il cumparase de pe marketonline.ro in urma cu 1 an. A avut de ales din mai multe incorporabile, insa se hotarase in cele din urma asupra acesteia.

Incepand sa pregateasca aluatul si umplutura cu multa vanilie, cu zahar rasnit, cu praf de copt si oua de la tara, presara toate aceste miscari cu amintiri legate de o bunica frumoasa si calda care ii pastra intotdeauna ce era mai bun, care ii oferea intotdeauna primii si ultimii struguri copti, care ii spunea povesti inainte sa doarma si care ii cusea pantalonii de panza pe care ii rupea cand era mic.

Apasa butonul cuptorului care se incinsese extrem de repede cat pregatise Danut umplutura. Regla temperatura si timpul de coacere si introducand tava la cuptor, acesta primi si o mare parte din amintirile sale. Astepta acum. Totul tine de asteptare. de rabdare. Cand ai rabdare ca lucrurile sa se dospeasca si sa se coaca incet, la foc mic, uneori gustul este mai bun. Cateodata, asteptand, te maturizezi. Devii mai intelept. 

…Bunica ajunse in fata blocului. Cobori din masina si in linistea serii care de abia incepuse, in mirosul rece de frunze umede pe asfalt simti…Simti mirosul tineretii ei. Simti mirosul copilariei lui Danut. Si a amintirilor ei neatinse de greutati. Zambi. Inchise ochii si adulmeca aerul intocmai cum isi amintea ca facea el cand era mic. Inchise ochii si vazu capul blondut si ciufulit al unui copil neastamparat care se impungea in fustele ei. Simti mana rece care o tragea inspre casa, grabind-o. Revazu obrajii imbujorati care mestecau cu pofta si cu mare placere alivencile ei. Exact asa cum ii promisese Danut cand era mic.

Grabi pasul si urca. Se deschise usa apartamentului. Se deschise usa amintirilor ei. Se deschise usa copilariei lui Danut. Se deschise usa unei iubiri de-o viata…prin atingerea unui buton.

Articol scris pentru Superblog2013.

Unui nebun…

Etichete

Nemira, povesti de dragoste, scrisori de dragoste, Superblog

In camera un miros placut, usor dulceag de trandafiri englezesti invaluia umbrele noastre. Stateam cu spatele la geam, pe fotoliul lui preferat, iar el, in fata mea, acoperind cu mainile calde picioarele mele mereu reci. Afara ninge! Am deschis cu maini tremurande paginile pe care le scrisesem cu o zi inainte. Mi se parea acum ca lumina difuza care venea din dreptul lampii este de fapt un aliat al noptilor albe petrecute fara el. Am inceput sa ii citesc scrisoarea de dragoste scrisa pentru aniversarea lui:

Nebunul de negru – ce piesa perfecta! imi spun in timp ce torn in ceasca firava de portelan un ceai de lotus cumparat pentru momente speciale. Acesta este un moment special, un moment in care amintirile imi vin tavalug in minte si le desfasor ca pe niste fire din pulovere tricotate de maini dibace. La fiecare nod se desfasoara o noua amintire, un nou gest, un cuvant, un zambet, o atingere de maini. Maini calde si ferme de barbat adevarat, de barbat trecut prin viata. De barbat care stie sa framante carnea unei femei ca pe cel mai fin aluat smulgand freamat, smulgand dragoste, smulgand viata cu fiecare gest.

Tu mirosi a piatra de munte. Asa cum iti placea sa cutreieri carari atunci cand te-am cunoscut. M-ai cucerit cu o invitatie de plimbare la munte. Tu nu a stiut niciodata cat de erotic mi s-a parut gestul de a invita o femeie in toata splendoarea ei la o drumetie pe munte. Mi-am spus atunci ca barbatii se diferentiaza in functie de locatia unde isi invita femeile. Sunt cei care au curajul, responsabilitatea, imaginatia de a cuceri cu un munte. Cei care au curajul de a se lua la tranta cu maretia unui pisc si a unui peisaj minunat. Cei care au atata incredere in ei si in ceea ce sunt incat un munte devine nu un adversar, ci un instrument de care se pot folosi la nevoie. Si sunt cei care au calea usoara de a alege marea…Cu marea e simplu. Orice femeie cade la un rasarit sau un apus maret la mare.

In fiecare zi joc sah…Tabla mea de joc este viata, iar partener imi este Dumnezeu.

Sunt inca departe de SAH MAT, in schimb de cateva ori am avut SAH la regina, nu la rege cum este normal. Am reusit de fiecare data sa adun cate un pion…sau cate un nebun in jurul meu astfel incat sa scap. Iar dupa aceea am mai stat o TURA.

Jucam sah cu Dumnezeu, cu un numar impar de piese. Lipsea REGELE! Ciudat, dar partenerul meu de joc m-a lasat sa stabilesc eu regulile si piesele cu care sa joc. Alesesem sa nu am rege in jocul asta. Eram un numar impar care nu vroia sa se imparta la 2 si sa dea cu rest. Eram un numar impar care nu se impartea decat la 1, care era o necunoscuta. Sahul asta pe care il jucam eu era matematica pura? sau doar strategie? sau doar pur hazard? Pana te-am intalnit pe tine…

Tii minte? Era toamna. Septembrie, asa cum il cunoastem toti, cateodata cald, cateodata de nestapanit cu ploile si vanturile si frunzele cazute la pamant, doborate de un frig venit de niciunde. La fel ca tine – venit de niciunde. Un om daruit si primit in momentul potrivit al vietii mele. Un suflet salbatic care avea nevoie de domesticirea unui camin. Un camin sufletesc pe care puteam si eram gata sa i-l ofer. Un camin pentru care m-au pregatit toate celelalte reprize  din viata mea, sperand, visand, daruind si neprimind nimic in schimb. Un capitol care nu se poate incheia niciodata.

Jocul tau de sah nu va avea un sfarsit. Esti acel gen de oameni care atunci cand intra in viata ta si iti atinge coarda sensibila a inimii ramane acolo pentru totdeauna. Cu tine am mereu ceva de adaugt, de inlaturat, de retusat, de descoperit, de intrebat, de raspuns, de iubit. Cu tine nu se termina niciodata.

Tu aveai nevoie de mine. Atunci cand ne-am cunoscut o strangere de mana facea mai mult decat un sarut, iar o imbratisare era echivalenta cu a da nastere. Si a dat! Nastere unui sentiment pe care si acum, la atata timp de la momentul respectiv ma intreb daca a fost real. Daca nu cumva imaginatia bogata imi joaca feste. Daca nu a fost o plasmuire aproape reala a propriei dorinte de a avea omul potrivit aproape. A dat nastere sentimentului de iubire.

Una din celelalte piese ale vietii mele imi spunea la un moment dat ca “un barbat nu iti va adresa niciodata intrebari. El va astepta intotdeauna ca tu sa faci primul pas. Te va tortura cu dorinta de a intreba, de a decoperi, te va tenta ca tu sa faci primul pas si pe urma iti va inchide usa raspunsurilor in nas spunand ca este prea tarziu pentru astfel de destainuiri. De aceea nu trebuie niciodata sa cazi in capcana unor astfel de barbati. Joaca-te! Profita! Adu-l sa iti raspunda fara a pune intrebari.”

Am facut si asta. Am incercat, m-am jucat, am descoperit lucruri si am spus mai mult decat am primit raspunsuri. M-am ingrozit in fata vidului din suletul unora si am fost profund dezamagita sa descopar doar o poleiala de aur pe suflete canite. Cu tine, insa, am stiut in ce intru. Stiam ca tu nu imi vei oferi informatii gratuite. Ca tu esti genul de om care imi spune o intimitate in schimbul altei intimitati mult mai mari. Acesta a fost modul tau de a spune : ”Am nevoie de fericire, de cineva puternic, cineva pentru care verbul A GANDI nu este o necunoscuta; cineva care stie si intelege lucrul acesta. Cineva care sa ma domesticeasca. Cineva care sa imi arate o cale alta decat stiai si iti inchipuiai.

Prima oara cand te-am intrebat ce simti mi-ai raspuns ca “tremura sufletul in mine”. Omul cuvintelor care eram, a facut ochii mici si sufletul mare asteptand continuarea. Continuarea nu a mai venit. Am inteles mai tarziu ca o emotie face uneori cat o mie de cuvinte. Ca daca stii sa pui intrebarea potrivita primesti raspunsuri anticipate tuturor gandurilor tale.

Aveai la vremea respectiva 29 de ani. Intre timp eu am implinit numarul magic 28. Un an, o viata departare intre noi si vise cat cuprinde. Imi aduceam aminte in plimbarile si discutiile noastre de toate, le enumeram impreuna si pierdeam sirul gandindu-ne daca eram noi cei care vorbeau mai tarziu printre razele unui soare de octombrie sau sufletele noastre incatusate de mult. Oamenii cand ies din inchisoare au multe sa isi spuna si sa isi destainuie. Cam asa s-a intamplat cu tine.

Uneori imi spuneai ca doar simti viata. Doar-ul asta mi-a pus mie luni de-a randul semne de intrebare si cearcane sub ochi. Ma gandeam la toti acei oameni care spun ca traiesc dar care nu inteleg nimic din ceea ce este cu adevarat viata. Imi aminteam de toate momentele in care ai impresia ca esti fericit dar totul se transforma in castele de nisip si iti dai seama ca nu a meritat efortul. Imi aduceai aminte de toate visele mici, de trairi foarte aproape de fericire dar care nu se comparau deloc cu sentimentul de a fi viu, de a sti pur si simplu ca ti-ai gasit scopul in viata.

Ai un fel de a privi inauntrul meu de parca imi privesti sufletul. Fericirea pe care o simt eu acum…o simti? Este fericirea de a fi acasa. Cu toate simturile mele. Sa strige asa din tine – ti-ai gasit locul. Cand esti complet. Cand daca mori maine nimic nu mai conteaza. Cand o clipa inseamna cat o viata. Cand un om iti deschide lumi si iti inchide rani. Asta e!

Imi dau seama de cand te cunosc ca nu eram decat o „regina” fara regat de mult timp. Asteptand regele pe care sa il apar mi-am cam pierdut toata oastea. Sa insemne asta ca trebuie sa imi perfectionez arta strategiei?

Cu tine este exact ca atunci cand eram adolescenta si ma cataram pe acoperisurile blocurilor vorbind singura despre sentimentul de plenitudine pe care ti-l da. Despre cat de frumos este sa zbori noaptea in vis si sa simti ca iti cresc aripi cand cineva iti spune “Te iubesc!”. Pe atunci doar o expresie la care speram intr-o zi.

El isi aprinde o tigara…in camera este liniste si o lumina difuza de la veioza… Nu se aude decat respiratia noastra. Privirea imi aluneca asupra mainilor cu degete lungi si puternice.

Un zambet ii apare in coltul gurii. Il privesc in tacere…Aud un ”Te iubesc!” soptit.

Afara a inceput sa ninga…

Articol scris pentru Spring Superblog2013

Before and after Superblog

Etichete

before and after, sfarsitul lumii 2012, Superblog

Cred ca dupa participarea la Superblog 2012 zilele se vor imparti ceva de genul inainte si dupa concurs.

Fac un bilant din incheietura tastaturii si imi da cu plus din orice unghi as privi:

Inainte:

Credeam ca scriu bine, la obiect, la subiect si cu talc (a se citi cu â). Ma mandream cu un numar de aproximativ 2000 de cititori unici pe luna

Dupa:

Nu mai cred ca scriu bine si cu schepsis. Acum sunt convinsa ca este asa. Stiu, sunt lipsita de modestie, aruncati cu rosii! (imi fac bulion pentru la iarna din ele). 2000 a devenit intre timp undeva la 3000 si ceva, in zilele bune 4000. Nice!

Inainte:

Credeam ca nu e nevoie sa interactionezi cu cei care iti trimit comment-uri, ca este ceva de genul: eu le ofer o scriitura buna, ei se delecteaza, macar atat pot face si ei – sa comenteze.

Dupa:

Bullshit total ce este scris mai sus. Daca nu esti in piata nu iti ofera nimeni feedback, nu ai cum sa iti masori capacitatea, nu ai cum sa afli noutati. O sa ai aerul unui Zeus care nu coboara printre muritori. Si nu ne dorim asta!

Inainte:

Credeam ca intr-un concurs cu advertoriale e bine sa iti pastrezi propriul stil si sa nu bagi din top despre produse de care nu ai habar. Oricum rezultatul va fi acelasi.

Dupa:

Acum am invatat sa fiu flexibila in scris. Am invatat ca daca perii pe cate unul nu inseamna ca nu mai esti tu, ci ca stii sa stralucesti chiar si in miez de zi. Bottom line, am invatat sa ma transform. Ati vazut Transformers?

Inainte:

Scriam rar si cand aveam chef sa imi omor nervii si sa imi exorcizez cititorii, eventual sa mai oripilez pe cate cineva…sau sa transmit un mesaj pentru omuleti din viata mea.

Dupa:

Am inteles ca scrisul este mai mult decat un hobby. Ca mintea trebuie sa iti fie antrenata, ca te stimuleaza si te imbogateste (la propriu si la figurat) fiecare tema la care nici prin gand nu iti trecea ca vei scrie vreodata.

Abia astept sa postez poza in tricoul de finalist fruntas Superblog2012. Sa vedem ce-o fi la anul, asta daca nu vine sfarsitul lumii. Si daca vine, tot la Superblog ne vedem!

Paste fericit tuturor, ca poate nu mai am cand sa transmit!

Bucata cu bucata…reconstruim Romania adevarata!

Etichete

cumpara romaneste, Real hypermarket, reconstruim Romania, Superblog

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Ia cartoful, neamule,

De romani e cultivat

Dulce, ieftin, aromat

Ia si-o ceapa aurie

Si un morcov, si-o rosie

Intr-o clipa supa-i gata,

Buna si adevarata!”

“Cat e mamaie, patrunjelul?”

“2 la 1 leu, maica! Proaspat, azi de dimineata cules din gradina, miroase si matale ici la tulpina!” si rupse o crenguta imprastiind un miros bun si proaspat de pamant si verde care ma duse instantaneu in fata unei portii aburinde de ciorbita de pui cu bors si patrunjel din belsug.

“Bine, iau 4. Sa fie!”

Mai incolo putin, in aceeasi piata, care mai de care se intreceau sa isi imbie musteriii, producatori locali veniti de pretutindeni:

“Daca cumperi azi un ou

Mosu’ vine cu cadou!

Bea laptic de dimineata

Si-o sa ai fata fasneata!”

“5 lei-2 litri, si e de vaca, nu e indoit cu apa cum fac pe la magazine. Vaca sanatoasa, i-am dat numai fan toata iarna si iarba grasa, ptiu, frumoasa bat-o norocu de Joiana!”

Ma si vedeam in fata unei cani babane de lapte cald si a unei felii unse din plin cu magiun din prune de la bunica, facut in tuci.

“Si niste carnita pentru sarmale si gata piata pe ziua de azi”:

“Cu slanina de la Nae

Si cu pastrama de oaie

Faci o cumetrie frate

De dai oaspetii pe spate”

“Ia vino matale sa gusti minunatie de slana adusa tocmai de la Cluj, data prin boia si usturoi si fiarta vreo 2 ore la foc mic, pe urma tinuta in invelis de cimbru. Gusta, gusta, apai de nu ti-o placea cum se topeste in gura, nu ma mai numesc eu Ardelean.”

O minunatie de culori si arome, plus placerea contactului cu romanasii nostri de la tara… Cam asa era acum cativa ani, inainte ca E-urile sa fie consumate mai ceva decat vitamina C, iar made in Romania sa se gaseasca doar in arhivele nationale.

Era o vreme cand oamenii tineau cu adevarat la traditii si faceau totul la timpul lor. Era o vreme cand mancarurile si dieta erau adaptate anotimpurilor si copiii nostri nu mancau portocale in miez de vara sau pepene verde de Craciun, dar erau mult mai sanatosi si holurile spitalelor nu erau umplute de trupurile lor schilodite de substante cancerigene.

Era o vreme cand sanatatea noastra conta mai mult decat imaginea de a cumpara din mall-uri cele mai scumpe produse, doar pentru ca asa “e moda”.

Era o vreme cand oamenii nu uitasera ca nu poti sa cresti inalt si falnic decat daca radacinile tale se adancesc o data cu tine in pamant, in trecut si in valori.

Eu refuz sa imi ingrop singura familia in morminte de alimente frumoase si goale pe dinauntru!

Eu refuz sa imi bat joc de munca de 2000 de ani a milioane de romani!

Eu refuz sa imi neg originea si legatura cu pamantul!

Eu refuz ca familia mea sa devina papusi gonflabile pline de plasticul strainilor!

Eu refuz sa ma plang ca Romania e copilul sarac al Europei, dar sa ma indop de chinezarii si turcisme!

Eu refuz sa fiu oarba in fata evolutiei pe care au facut-o producatorii romanesti in ultima vreme (produse, tipologii, reclama, ambalaje)!

Eu refuz sa fiu calaul propriei mele tari!

Eu vreau sa fac ceva! Eu ma alatur campaniei Real la “Standul produselor romanesti!”

Dar voi?

Haideti si voi! Daca va spune ceva materialul de mai jos. Daca si voua va sclipesc ochii de bucurie cand dati peste produse care miros bine si au gustul de altadata. Daca va este dor sa le regasiti mai des in magazine. Daca va pasa!

Putin inseamna, de fapt, mai mult! Cu un pom, CHIAR se face primavara! Cu un fruct romanesc promovat, CHIAR salvam productia din Romania!

 

Articol scris pentru Superblog2012, etapa Real