Citesc cartea (pentru a cata oara nu mai stiu, am pierdut sirul) al unei autoare pe care o IUBESC, da o iubesc cu tot sufletul meu, si cu toata nadejdea pe care mi-o pun de fiecare data cand citesc cartile ei in regasirea „printre randuri” in cate o fraza scrisa pe unele din paginile ei, in toata cartea, de cele mai multe ori…

„Trecutul e o încăpere din prezent unde intrăm mai rar. N-avem decât să deschidem o uşă, atât şi suntem în trecut, iar uşa asta se deschide singură foarte des.” Asa, fara nici o legatura cu verbul „a fi” al meu din zilele astea, am vrut sa scriu un citat din ea. Si sunt multe. Nu la fel, toate diferite, toate cu miez.

Si mai spunea ea la un moment dat cand cineva a acuzat-o ca ar spune lucruri din tristete si din amaraciune si ca din cauza asta vorbeste pe neintelesul tuturor, ca pana la urma „Si fructele cele mai dulci au samburii amari, nu ai observat?” Si atunci am simiti asa, ceva lichisi cald, curgand gros prin inima, prin vene si prin toate simturile mele si mi-am dat seama ca femeia asta care scrie cartile astea minunate mi-a DARUIT cartile ei inconstient exact in momentele esentiale din viata mea, exact cand a stiut ca sunt pregatita sa inteleg esenta lor.

Si am mai aflat ceva” ca nu spui multumesc decat cadourilor si complimentelor.” Atat.

Anunțuri