Peisaj urban fără cauciuc

Etichete

benyi transportoare, cauciuc, Elastimpex Romania

– Măi Georgică, hai să îţi spun unul tare: cică ruşii şi americanii în conflict , americanii ameninţă că trimit o bombă atomică în ruşi .
A 2 zi la radio Moscova (bomba a lăsat în urmă 100 de morţi şi o 1000 de răniţi).
a 3 zi ruşii ameninţă cu bomba de cauciuc.
a 4 zi americanii mai trimit o bombă atomică spre Rusia.
a 5 zi la radio Moscova (bomba a lăsat în urmă 1000 de morţi şi 10000 de răniţi)
a 6 zi ruşi ameninţă din nou cu bomba de cauciuc
a 7 zi americanii mai trimit o bombă atomică
a 8 zi la radio Moscova ( bomba a lăsat în urmă 10000 de morţi şi 100000 de răniţi)
a 9 zi la radio Moscova ( a fost trimisă bomba de cauciuc în America)
a 10 zi la radio New York ( bomba de cauciuc a lsat în urma sa 300000 de morţi şi 3000000 de răniţi şi bomba mai sare încă)

– Ha-ha! Bună asta, dar stai că mai am şi eu una: la un concurs internaţional al producătorilor de materiale din cauciuc au rămas în finală un american şi un oltean.
Americanul ca să se departajeze spune astfel :
– Noi producem din cauciuc bretele de pantaloni, atât de puternice încât atunci când un om a căzut de la etajul 90, s-a agăţat cu bretelele de o antenă de televizor de la etajul 3, s-a balansat de câteva ori şi a putut fi salvat.
Olteanul:
– Onorat juriu, asta e nimica toată:
Un cetăţean de la noi încălţat cu nişte adidaşi produşi de noi a căzut de la etajul 4.
– Cetăţeanul s-a făcut praf, dar adidaşii n-au avut nimic.

– Hee, bravo, de bă Georgică, ce să-i faci, asta e…Mie unul mi s-a luat de cauciuc şi de vulcanizat. Eu înţeleg că oamenii au nevoie de cauciucuri noi şi de vară şi de iarnă, dar frate, noi producem aici cauciuc de zici că toată populaţia globului mănâncă dimineaţa, la prânz şi seara cauciuc pe pâine, zău aşa. Uite, eu aş fi foarte fericit dacă nu ar exista cauciucul. Aş vrea aşa…să mă culc în patul meu diseară şi când mă trezesc să nu mai existe cauciuc, să nu mai existe maşini şi viaţa să fie mai liniştită şi mai curată. Iar eu, de pildă, să fiu…doctor. Mereu am vrut să fiu doctor, dar am ajuns muncitor la secţia de vulcanizare.

A doua zi dimineaţă, Ioan al nostru se trezi asudat complet. Se uită la geam – aceleaşi dintotdeauna. Se pipăi – aceeaşi cămaşă de in groasă şi aspră care îi depăşea genunchii. Hai că e bine, a fost doar un vis, îşi zise în timp ce se scărpina în cap. Din încăperea alăturată răsuna zgomot de linguri de lemn izbite de străchini. 10 capete de vârste între 5 luni şi 12 ani se întoarseră spre el cu ochi mari. Îi mângâie pe cap pe fiecare în parte şi se îndreptă spre ligheanul de metal unde îl aştepta apă proaspătă şi o periuţă de dinţi din lemn cu peri de porc. Era aspră ca naiba şi îi irita gingiile de fiecare dată, iar pasta din ierburi măcinate care stătea pe o farfuriuţă avea crustă deja dar măcar nu avea atât de multe carii.

O oră mai târziu, încălţările sale cu talpă de lemn troncăneau energic pe pietrele din oraş. Trăsurile treceau pe lângă el cu viteză, oamenii erau prost îmbrăcaţi. Unii cărau coşurile către fabrica de cărbune unde urmau să le dea din mână în mână până la punctul unde urma să fie zdrobit în bucăţi mai mici. Unii copii se jucau în stradă cu nişte jucării din lemn, iar alţii cu pietricele. Printre ei erau cele mai multe accidente, pentru că jucăriile erau tari. Mulţi copii veneau la el cu capul spart sau alte lovituri.

Un comerciant de lămpi cu gaz trecu pe lângă el întrebându-l din cap dacă doreşte ceva de la el; totul în jur era numai metal, lemn şi ţesătură. De când se trezise după visul de noaptea trecută parcă nu mai era el. Nu avusese curajul să discute cu nimeni despre asta. Ce vis ciudat! Un material care să fie atât de elastic încât poate lua orice formă doreşti şi apoi să revină la normal, dar atât de rezistent încât să suporte greutăţi atât de mari precum greutatea unei trăsuri. Să nu se îmbibe de apă şi să fie în anumite amestecuri atât de fin precum un al doilea strat de piele. Incredibil! Cred că paginile acelea pe care le-am citit ieri despre triburile din America şi arborele de ca-hu-chu sunt de vină.

Totuşi…dacă aş avea şi eu o pereche din acelea de mănuşi fine ca în vis, nu aş mai lua contact direct cu toate rănile oamenilor şi nu mi-ar fi frică în fiecare zi pentru viaţa mea.

Iar oamenii nu ar mai face atât de mulţi copii pe care nu au oricum cu ce să îi hrănească. Sunt atât de săraci şi de obosiţi după munca de peste zi încât pentru ei făcutul copiilor este mai degrabă un amuzament. Atâta risipă de suflete!

Şi munca pe care o fac cei mai mulţi dintre ei…ieri a venit la mine un bărbat care nu mai putea să îşi mişte picioarele. Şi din păcate aşa va şi rămâne de acum încolo. La pat. Pentru ca nu exista modalitate sa se deplaseze pe roti. Din cauză că toată ziua cară în fabrică acele coşuri enorme de cărbune i s-au rupt vertebrele. Dacă ar fi existat acele benzi din cauciuc pe care le-am văzut în vis…oh, totul ar fi fost mult mai simplu pentru ei. Munca ar fi mers mai repede, oamenii nu ar fi avut atât de multe accidente. Numai la noi în oraş sunt 80 de cazuri de persoane care au probleme la coloana vertebrală, la mâini, la picioare sau au rămas cu diverse boli în urmă căratului de greutăţi.

Nu mai vorbim de faptul că totul merge foarte încet. De exemplu, pentru ca oraşul vecin care este mai mic, la 30 de km distanţă de noi să aibă cărbune, minerii încep extracţia cu aproape o săptămână înainte, muncitorii îl sparg în 3 zile, ceilalţi muncitori îl termină de cărat în alte 3 zile pentru ca la ei să ajungă în a şaptea zi. Doamne fereşte de vreo urgenţă sau vreo catastrofă naturală. În visul meu din viitor totul se mişcă cu viteză. Într-o singură zi cărbunele este extras, spart, cărat şi ajunge la destinaţie maxim a doua zi datorită acelor benzi transportoare cu insertie metalică. Şi a roţilor dotate cu cauciucuri care fac transportul mult mai rapid.

Oare mai contează un detaliu precum mirosul greu în faţa atâtor alte beneficii? Contează, însă nu atât de mult încât să îmi doresc să rămânem în secolul asta înapoiat prea mult timp. Bine că există viitor. Şi evoluţie. Şi tehnică. Şi mai ales că un om, la un moment dat va descoperi cum să întrebuinţăm seva copacului de America de Sud astfel încât viaţa noastră să devină mai uşoară.

Următoarea dimineaţă Ioan se trezi în patul lui dintr-un bloc oarecare, dintr-un oraş de provincie. Se uită la ceasul său de mână care avea curea de cauciuc. 6:00. Privi către ferestrele din termopan cu chedere din cauciuc, îşi lua papucii cu talpă de cauciuc şi se îndreptă către baie unde aprinse becul care era conectat la sursa de curent prin cabluri cu izolatoare din cauciuc. Îşi folosi periuţa din plastic cauciucat şi păşi în bucătărie unde copilul bătea deja o minge de cauciuc. Îşi trase scaunul care avea în capătul picioarelor protecţii de cauciuc astfel încât vecinii să nu îl înjure că scârţâie scaunul pe gresie la prima oră.

Mai târziu se urcă în maşina lui cu cauciucuri noi de iarnă şi porni spre fabrică unde benzi transportoare din cauciuc furnizate de Elastimpex România mergeau şnur în producţia lor de anvelope. Iar la pauza de prânz merse pentru controlul periodic la cabinetul medical unde asistenta care purta mănuşi de latex mergea pe pardoseala dată cu vopsea pe bază de cauciuc.

În partea cealaltă a oraşului, Georgică, prietenul lui Ioan se trezi şi el speriat. El visase altceva: că arborele de cauciuc nu există. Că toată istoria civilizaţiei noastre de aproximativ 400 de ani încoace a fost rescrisă. Şi că el, Georgică de la vulcanizare este de fapt un robot care munceşte fără să obosească. Braţele lui transportă rapid cantităţi uriaşe de…orice pentru alţi „roboţi”. Nu ar avea nevoie de nimic din ceea ce implică existenţa celei mai mici bucăţi de cauciuc sau derivat al acestuia. Totul în jur ar fi numai metal, ţesături şi lemn. Mare parte din transport s-ar face prin puterea minţii, iar maşinile ar funcţiona pe magneţi uriaşi. Medicii nu ar mai avea nevoie de mănuşi de latex pentru că nu ar mai fi nimic de operat. Doar circuite de schimbat. Totul într-o lume…ciudată şi neverosimilă. Pentru că el, Georgică de la vulcanizare există, la fel ca şi prietenul lui, Ioan şi toţi ceilalţi oameni din trecut, de lângă el şi din viitor. Pentru că Georgică nu crede că lumea nu va mai aparţine oamenilor.

Întorcându-se în secţia lor de vulcanizare totul o luă de la început: Măi, Georgică, hai să îţi mai zic un banc: Unul aflat pe masa de operaţie, înainte ca anestezicul să-şi facă efectul, observă pe mâinile medicului mănuşile chirurgicale.
-Aha, exclamă el, folosiţi mănuşi de cauciuc pentru a nu lăsa amprente.

La care Georgică, mestecând la o gumă în care se regăseau, desigur urme de cauciuc:

– Aaaa, păi ştiu şi eu unul atunci: Epitaf la cimitirul de la Săpânţa
Din explozie de cauciuc te-ai născut – din explozie de cauciuc ai murit.

Articol inspirat de Superblog 2015.

Bancurile au fost preluate de aici:http://mioritice.libertatea.ro/banc/63173/

O noapte nebună

Etichete

Coty, Katy Perry, mad potion, parfum

„În sfârşit o să ajung acasă…ce zi! Mai întâi o tonă de lucruri de rezolvat la serviciu, pe urmă o ceartă zdravănă cu şeful; iar în final o ploaie neaşteptată m-a udat din cap până în picioare. A naibii furtună! Şi mai e şi 31 octombrie astăzi, peste tot numai dovleci sculptaţi şi oameni care merg la petreceri de Halloween, de parcă ar fi vreo sărbătoare românească. Clar am o zi proastă!”

Zicând acestea am descuiat uşa de la intrare şi vrând să aprind becul mi-am dat seama că din cauza furtunii reţeaua electrică probabil căzuse.

-Grozav! Exact ce îmi trebuia acum… Imediat un fulger urmat de un tunet puternic îmi amintiră că nu e momentul pentru lamentări.

– Katz? Kittykatz? Unde eşti? pis-pis, vino aici…

Ochii mari şi albastru-verzui ai pisicii negre apărură de după o canapea. Veni în pas vioi şi îmi sări în braţe începând să toarcă. Cu ea în braţe am adibuit să găsesc în bucătărie chibritul şi să aprind setul de lumânări cu parfum de vanilie de pe pervazul din sufragerie. Ce puteam să fac? M-am întins pe canapea cu Kittykatz în braţe mângâind-o uşor şi aşteptând fie să se oprească furtuna, fie să vină lumina. Între timp, blana pufoasă şi caldă a pisicii mă îmbia la visare şi mă liniştea după ziua grea pe care o avusesem.

– Tot mângâind-o, arome discrete emanau din blăniţa ei făcându-mă să mă relaxez, purtându-mă parcă în altă lume…Probabil era de la lumânări, dar aveam impresia că blana ei miroase a vanilie, măr şi bujori la o primă atingere; pe măsură ce mă lăsam învăluită de aceste prime arome identificam şi urme discrete de mosc şi iasomie, pentru ca în cele din urmă să rămână mirosul dulceag al ambrei…întocmai ca un parfum cu notele sale de vârf, de mijloc şi de bază. Era fascinant!

– Eşti gata? Psssst! Ştiu că îţi place să mă mângâi, dar dacă te uiţi acum la degetele tale cam cânţi arpegiul pe canapeaua goală. Eu sunt în faţa ta!

„Cred că visez – Katy Perry? În realitate?” Mă uitam în jur, eram tot în sufrageria mea scăldată de lumina difuză a lumânărilor de vanilie, dar braţele mele erau goale, pisica dispăruse.

– Nu te panica! Sunt chiar eu, Katy Perry. Şi ca să scurtez povestea şi să te scutesc de întrebări îţi voi spune că pisica ta are puteri…magice. Astăzi fiind Halloween, animalele şi în general spiritele au puteri deosebite, magia este puternică şi totul este posibil. Pisica ta mult iubită Kittykatz să spunem că…mi-a permis să mă întrupez în faţa ta ca să te ajut.

– Să mă ajuţi? Tu? Cum să mă ajuţi? Stai! Cred că e deja prea mult pentru azi, încep să delirez.

– Nu, nu, chiar deloc. Deşi totul ţi se pare ciudat, dă-mi voie să îţi spun că, de fapt „vinovat” de toată această magie este parfumul Mad Potion. Parfumul meu.

– Dar, acesta este parfumul pe care l-am primit eu azi de dimineaţă, nici nu am apucat să îl desfac. Este chiar acolo pe… şi privind în jur mi-am dat seama că unde trebuia să fie parfumul acum erau doar nişte ambalaje răvăşite şi rupte şi recipientul de parfum Katy Perry răsturnat de curioasa mea pisică. Toată ziua îşi făcuse de cap cu ambalajul şi cutia de parfum pentru ca într-un final să spargă sticluţa de parfum şi să se tăvălească în poţiunea jucăuşă şi deosebită. De-asta miroasea ea aşa de bine, aşadar! O bunătate de parfum irosită de pisică…mă gândeam cu tristeţe în timp ce Katy îmi întrerupse şirul gândurilor.

– Exact, draga mea, să ştii că magia parfumului a făcut posibil ca eu să fiu aici cu tine. Acum, pune-ţi o dorinţă! Repede repejor n-avem timp de prea mult umor!

– O dorinţă? oh, păi…nu ştiu, sunt atât de multe lucruri…uite, gata, mi-aş dori foarte mult să am un instrument, o baghetă ceva care să facă să dispară toate lucrurile rele care mi se pot întâmpla, să fac o vrajă să îl cuceresc pe vecinul cel simpatic de sub apartamentul meu şi să fiu cea mai seducătoare.

– Un instrument magic zici…Hmmm, fie! Cred că am găsit exact ceea ce trebuie, zise Katy scoţându-şi pălăria haioasă de magician de pe cap. Închide ochii şi gândeşte-te la câteva lucruri de care îţi e dor mereu, oriunde ai fi. Câteva lucruri care ai vrea să fie mereu cu tine, care te fac puternică şi fragilă în acelaşi timp, care te fac să te simţi femeie şi copil totodată. Asistentul meu, domnul Michael Edwards va nota tot ceea ce spui tu.

– Hm? Michael Edwards? el de unde a mai apărut? Marele expert în parfumuri? „Tatăl” parfumurilor la mine în sufragerie? Uau, cred că paharul ăla de vin de aseară a fost tare bun din moment ce halucinez aşa. Dar, fie…să mă las în voia simţurilor!

– Grăbeşte-te, nu avem foarte mult timp!

– În regulă, atunci; în primul rând îmi e dor mereu de zâmbetul meu din copilărie, de zâmbetul larg şi luminos, lipsit de griji. Pe urmă, de căldura braţelor mamei mele, cred că întotdeauna îmi va fi dor de îmbrăţişarea ei care vindecă tot. Aş mai adăuga şi mirosul de pământ după o ploaie de vară şi cel de narcise, primele narcise de primăvară. Apoi, de fiecare dată când sunt într-un impas mănânc o bucăţică de ciocolată ca să prind energie şi să gândesc mai clar, deci aroma de ciocolată neagră cred că ar trebui să fie acolo şi mai ales mirosul de piele curată, proaspăt ieşită de sub duş – cam aşa cred că ar mirosi pielea bărbatului pe care l-aş iubi. Cam atât!

– Abracadabra, Hocus-pocus amatus, hocus-pocus nebunaticus ta-naaaam! Iată, draga mea, toate acestea într-un parfum numai al tău, prin Katy Perry Fragrances. Încearcă-l, te rog! spuse punând două picături pe încheietura mâinii mele stângi. Acest parfum este „bagheta” magica, poţiunea care te va ajuta să îl cucerești pe bărbatul la care visezi si să devii seducătoare.

N-am apucat să îi inspir mirosul prea bine când am auzit un ciocănit discret la uşă. M-am dus să deschid şi…surpriză! vecinul de sub apartamentul meu era în faţa mea zâmbind larg.

– Hei!Bună, ai cumva un chibr…hmm, ce miroase atât de bine? zise nemaiapucand să termine motivul pentru care venise la mine.

– Aaa, cred că este parfumul Mad potion pe care l-a vărsat pisica mea. Sau noul meu parfum…Apropos, ţi-o prezint pe…şi zicând acestea m-am întors spre canapeaua unde era cu câteva clipe mai devreme Katy Perry, dar aceasta dispăruse. Oare de ce nu mă miră?! În schimb de după canapeaua deja faimoasă se auzi un mieunat drăgălaş şi Kattykatz apăru misterioasă şi nobilă, întocmai ca şi întruparea ei feminină.

Continuarea acestui scenariu „nebunesc”…îndată ce va ieşi pe piaţă noul parfum Mad Love al Katy Perry, undeva spre sfârşitul toamnei 2015, după câte îmi şoptesc notele din parfumul care încă se regăseşte pe încheietura mâinii mele stângi. Desigur, aceeaşi mână stângă pe care o ţine acum fostul vecin de sub apartamentul meu, actualul iubit.
Happy Halloween everybody! Articol scris pentru Superblog 2015.

Surse de informare: http://www.aoro.ro/articole/află-adevărul-10-cele-mai-interesante-întrebări-despre-parfumuri/

http://pasiunea-femeii.blogspot.ro/2012/07/testare.html

http://www.fragrantica.com/perfume/Katy-Perry/Katy-Perry-s-Mad-Potion-31177.html

Străluceşti micuţă stea

Etichete

5000 euro, Banca Transilvania, card de credit Star, stea, Superblog

06.30, duminică dimineaţa când somnul era mai dulce. Sfârşit de octombrie, toamnă friguroasă. Aud o voce cristalină lângă mine:

-Vleau să cadă bai din cel, vleau să cadă bai din cel/O male de bani să inunde stlada/ Tot mă uit pe geam şi spel/Vleau… Mami, mami, te-ai tlezit? Mami, ce înseamnă inunde? Doamne-Doamne aluncă cu bai că nu ale ce face cu ei?

Copila mea de 3 ani jumate care nu avea somn aprinsese televizorul şi asculta muzică. Întâmplător a dat peste această melodie ale cărei versuri le ştia oricum pe dinafară.

Cu părul ciufulit şi ochii cârpiţi de somn, mă uit la imaginea care îi încânta ochii verzi ai copilei. Afară încă nu se crăpase de ziuă şi ploua cu frunze colorate de toamnă. Ploua cu frunze ca în visul meu de când eram mică şi îmi petreceam copilăria la ţară aruncându-mă în grămada de frunze adunate de bunicul meu. Mă gândeam ce ironie a sorţii ar putea să fie asta – fata mea să cânte despre bani căzuţi din cer şi afară să plouă cu frunze. Avea şi ea dreptate într-un fel: Doamne Doamne nu plouă cu bani, ci cu bucurii simple pentru copii şi mai ales pentru adulţii care ştiu să vadă frumosul din lucrurile mărunte. Pentru că viaţa este şi despre…Mami haide să alergăm prin ploaie! nu numai despre Off, iar a venit toamna! Vorba reclamei.

„Ooo, nu se poate. Azi suntem în 26? Adică mâine este ziua ei?! Şi n-am cumpărat nimic. Şi mai ales, cu ce bani…?!” îmi fugi imediat mintea şi din gândul visător şi nostalgic mă trezii în răcoarea bruscă şi neîndurătoare a camerei. Centrala termică se stricase şi aşteptam salariul sau mai degrabă o minune care să mă ajute să cumpărăm alta până nu vine iarna.

Picioruşele mici şi goale ale fetiţei se repeziră zdupănind uşor pe parchet, grăbindu-se să urce în pat lângă mine unde îi era cald. Imediat mă învălui cu mirosul inocenţei ei, mirosul crud de lapte şi speranţe, de întrebări inocente. Îi mângâiam părul castaniu şi buclat care se cuibărise la pieptul meu.

– Îmi zici, mama? Îmi zici?

– Inundaţia este atunci când este prea multă apă într-o cameră sau într-un loc pe pământ.

– Adică aşa cum a fost când vecinul a uitat apa deschisă deasupla?

– Da, iubita mea, exact aşa. Şi zicând acestea tocmai mi-am adus aminte că trebuie să repar tavanul din baie care căzuse.

După ceva vreme am reuşit să termin de îmbrăcat spiriduşul care nu avea stare la gândul că vom ieşi afară. Trebuia să fac în vreun fel să îi distrag atenţia ca să pot cumpăra ceva de ziua ei. Dar ce? Mă uitam în buzunar şi abia îmi ajungeau banii pentru mâncare şi facturi.

Până să ajungem la un centru comercial unde ştiam că au loc de joacă pentru copii, am profitat de faptul că ploaia se oprise, pentru a petrece puţin timp cu fetiţa mea: am făcut ploaie de frunze căzute, am îmbrăţişat copacii şi am alergat-o prin parcul plin de bălţi.

În timp ce mergeam ţinându-ne de mână am văzut în vitrina unei filiale a Băncii Transilvania un afiş care mi-a atras atenţia.

În vitrina băncii vedeam reflectate silueta mea şi a fetiţei care aburea geamul desenând smiley-uri. În mintea mea nu era decât faptul că pot să îi cumpăr fetiţei mele ceva, să îi aduc ei bucuria unui lucru nou, iar mie bucuria de a-mi vedea copilul zâmbind la descoperirea cadoului. Şi faptul că puteam să cumpărăm centrală în apartament de la Altex şi în sfârşit nu vom mai tremura de frig; şi voi putea repara tavanul cu produse cumpărate din Dedeman; şi îmi voi duce fetiţa într-o frumoasă excursie de weekend undeva la munte, unde va fi zăpadă, care îi place enorm.

Şi uite-aşa mi-a venit ideea cadoului potrivit pentru ea… Am găsit, destul de repede, pentru că o bucurie nu vine niciodată singură. Este un glob de sticlă pe care atunci când îl întorci invers simulează o ploaie de stele. Iar înăuntru, un îngeraş care se învârte sub ploaia de stele.

Seara îi cântam ca de obicei cântecelul preferat – „Străluceşti micuţă stea”, numai că de data aceasta aveam în minte numai afişul de la bancă despre cardul de cumparaturi şi punctele STAR, aşa că am încurcat puţin versurile melodiei şi a ieşit mai degrabă aşa:

Străluceşti, micuţă stea,

Dar ce eşti, nu pot afla¦

Stai deasupra băncilor,

Cardul meu strălucitor

Străluceşti, micuţă stea,

Fără tine n-aş putea!

Iar când banii toţi s-au dus

Tu speranţă mi-ai adus

Tu, micuţă, străluceşti,

Şi la shopping mă-nsoţesti…

Străluceşti, micuţă stea,

Fără tine n-aş putea!

De la bancă, mică stea,

Visul voi realiza…

Nici dobândă n-oi primi,

Dacă-n rate voi plăti,

Străluceşti, micuţă stea,

Fără tine n-aş putea!

(Varianta originală, aici: )

A doua zi dimineaţă, o mâna micuţă şi rece mă mângâia pe obraz. În liniştea camerei auzeam zumzetul încet al îngeraşului care se învârtea sub căderea steluţelor mici. Era toată numai un zâmbet.

– Au căzut bani din cel, mama?! Ia uite, steluţa mea nolocoasă (adică STAR Forte, cardul meu de credit) ne-a dat asta!

Erau 5000 de euro pe care să îi cheltuim pe zâmbetele noastre largi şi călduroase. Prima oară am crezut că e tot visul care se prelungeşte, dar nu, era adevărat. În plus, la fiecare sesiune de cumpărături puteam obţine puncte STAR care puteau fi valorificate în bani pentru alte cumpărături din magazinele partener. 1 punct = 1 leu. Puteam să cumpăr în rate  fără dobânda din peste 7500 de magazine partener cu diverse domenii de activitate.

Weekendul următor picioruşele fetiţei mele nu mai erau reci, acum aveam centrală nouă; iar eu mă relaxam după ce ea a adormit, cu un pahar de vin în cadă, admirând tavanul impecabil din baie. De Crăciun aveam planificată vacanţa la munte…Ce îmi puteam dori mai mult?! Visul meu devenise realitate – fetiţa mea era fericită, iar eu aveam din nou zâmbetul pe buze.

Pentru că viaţa este mai mult despre…Ce bine că ne avem una pe cealaltă! şi despre Te ubec, mama! …nu despre Offf, iar este portofelul gol! Vorba reclamei.

Articol scris cu mare emoţie pentru Superblog 2015 🙂

Prieteni energ(et)ici

Etichete

audit energetic, certificare energetica, energie, Enermed Impex, reabilitare

– Da! Intră! zise directorul cufundat în citirea unui e-mail. Încărcătorul laptopului fusese uitat în priză, la fel ca şi încărcătorul telefonului. În birou 2 becuri aprinse deşi biroul avea jaluzelele deschise şi afară era soare.

Deschizând uşa repede intră uşor agitat SeCu’ (adică Sursa de Curent). Cum intră şi privi în jur era să facă un mic scurt circuit intern, dar încercă să se liniştească.

– Domnule Director, am venit să vă spun că nu mai pot, mă lasă toate: faza şi nulul, iar împământarea e…la pământ, dacă mă înţelegi! Eu demisionez începând cu clipă asta!

– Ce-ai mă, Secule? Cum să demisionezi? Ce-ţi veni? Tu eşti aici omul, mă rog, partenerul meu de bază în firma noastră. Tu şi cu mine am fost primii care am început slujba în clădirea asta şi acum, ce faci? Mă laşi aşa….?! Ia stai niţel:

– Fănico? Ia adu o ceaşcă de watti pentru domnul Secu!
– Ba mai bine o ceaşcă de jouli că lucrul mecanic e intens! Păi tocmai asta e! Că noi doi am fost primii şi când am început totul a fost frumos şi bine, dar pe urmă? Pe urmă am ajuns să dorm aici în loc să mă duc şi eu să mă odihnesc; nu mai am linişte, zi şi noapte tooot Secu e pe metereze. N-am pauză, simt că-înnebunesc. Dacă nu fac ceva s-a zis cu mine de tot! Am angajaţii ăştia, siguranţele, izolatorii mei de nădejde, electronii mei vechi săracii care muncesc de le sar ochii şi conductorii supercalificati care pur şi simplu nu mai fac faţă. M-au ameninţat cu greva, jur!

– Aoleu, aşa de grav e? Ia stai jos să discutăm. Ia spune, cine te-a supărat? Cum adică nu ai pauză? Aşa, dintr-odată te-ai hotărât că nu mai poţi face faţă?!

– Dintr-odată? Dar toate căderile alea de curent din ultimele luni? Alea ce-au fost domn director, altceva decât avertismente că încep să clachez, nevoia de siguranţe cu amperaj mai mare care să susţină risipa de energie? Căderile alea de tensiune ale siguranţelor pe care voi le trataţi aşa, oricum, cu coada de matură, alea ce-au fost te întreb?! Că nu mai puteam şi trebuia să va atrag atenţia cumva. Păi am reuşit? Neam! Aşa că…gata, eu din clipa asta îmi pun siguranţele şi alea fuzibile şi alea nefuzibile în cui şi mă duc într-un loc unde sunt respectat, unde să le pese şi de mine şi de energia pe care o consumă şi până la urmă, de mediu. Consumaţi aiurea, va bateţi joc şi de energie şi de amper-ii siguranţelor, de voi înşivă şi pe urmă plângeţi costul facturilor şi ziceţi că, băi, iar trebuie să reajustez bugetul ca să pot plăti factura; sau iar trebuie să mai tai din costurile cu angajaţii ca să pot plăti facturile la energie. Dar v-aţi gândit vreodată să începeţi în sens invers?

– Adică?

– Adică să începi cu ajustările şi cu eficientizarea costului de la facturi! Şi înainte de facturi, la modul în care tot încărcaţi acele facturi de energie prin comportamentul vostru iresponsabil. Şi ştii ceva? Acum câţiva ani când am început noi activitatea aici clădirea era cât de cât ok, acum dacă te uiţi în jur o să vezi că suntem singura clădire de pe stradă care a rămas nereabilitata. Pierderi termice de energie prin geamuri neetanşe şi uşi care nu se închid bine, prin pereţi…

– Şi ce are a face reabilitarea cu demisia ta, măi Secule? Tu mă faci pe mine iresponsabil?

– Din punct de vedere al responsabilităţii energetice eşti, scuză-mă că îţi spun, varză. Ia uită-te în jur: vezi priza cum geme săraca de încărcătoare lăsate acolo fără nici un rost? Tu eşti măcar conştient că ai becurile aprinse în miezul zilei?

– Mda, aici cam ai dreptate…

– Şi dacă vrei îţi mai zic, vino încoace să ne uităm la colegii tăi ce fac. Ia uite: Popescu foloseşte multifunctionala şi o uită aprinsă şi pe urmă se duce la biroul său unde inverterul este pornit, dar pentru că a uitat să regleze temperatura de căldură îi este prea cald şi nu ştie de unde; aşa că, ce face? deschide geamul de sus! Adică toată căldura va ieşi pe acel geam, iar Ionescu, care este puţin mai departe de sursa de căldură va tremura şi te va înjura că faci economie la costul căldurii în loc să îi creezi condiţii. Şi el ce face? se duce şi setează temperatura inverterului şi mai ridicată. Aşadar, acel aparat merge degeaba, consumă degeaba şi nimeni nu trage vreun folos. În timpul ăsta, electronii din conductorii mei îşi iau câmpii de la cât aleargă. Ordonaţi, ordonaţi, dar nici ei nu mai pot.

Şi stai că nu am terminat. Uite-l pe Apostolescu care ţine pornite la birou toate aparatele, deşi el nu foloseşte decât laptopul; dar pe lângă el, imprimanta este pornită, copiatorul cel mare la fel, tocătorul de hârtie aşijderea. Plus că el tot timpul îşi încarcă la muncă tableta. Să mai vorbim şi de domnişoara Dumitrescu? Secretara dumneavoastră, care uită în fiecare seară să oprească storcătorul de fructe, filtrul de cafea, fierbătorul, calculatorul şi cuptorul cu microunde?

– Cuptorul cu microunde?

– Da, pe care îl folosesc angajaţii să îşi încălzească mâncarea la prânz. Nu se opreşte niciodată. Plus frigiderul. Plus toate acele aparate cu soluţii pentru a odoriza birourile. În fiecare priză aproape există câte unul. Mai are rost să zic şi că majoritatea calculatoarelor sunt vechi şi consumul acestora este pe măsură?

– Măi, Secule, îmi pare sincer rău, nici nu mă gândeam la toate astea. Habar nu aveam că te exploatăm atât de tare şi suntem atât de…iresponsabili. Te rog eu frumos, nu pleca. Vorbeşte şi tu cu angajaţii în limbajul vostru energetic acolo şi convinge-i să nu cedeze. Zi-mi ce soluţii există şi îţi promit că voi face tot ce pot ca să schimbăm ceva.

– Păi nu pentru mine neapărat, măi Marcele, zise Secu; în primul rând tot pentru voi, ca să folosiţi în mod sustenabil toate gadgeturile astea ale voastre şi mai ales să nu vă bateţi joc de energia pe care noi v-o furnizăm.

– Aşa şi? Cu ce să începem?

– Scoate o hârtie şi un pix şi scrie aşa: de mâine, promit să accesez site-ul www.avizez.ro şi să iau legătura cu experţii energetici Enermed Impex care să îmi întocmească un certificat energetic. În urma verificării lor şi a rezultatelor obţinute, mă angajez ca atât eu, cât şi colegii mei să folosim în mod RES-PON-SA-BIL resursele energetice pe care le deţinem, atât cele electrice, cât şi cele termice.

Nu vom mai lăsa becurile aprinse în mijlocul zilei

Nu vom mai lăsa peste noapte nimic în prize, pentru că orice led consumă energie

Nu vom lăsa căldura pornită şi geamurile deschise în acelaşi timp. Acelaşi lucru este valabil şi pentru aerul condiţionat. Oricum putem investi într-o automatizare care să facă să se închidă automat inverterul atunci când geamurile sunt deschise.

– Pe bune? Există aşa ceva?

– Ehee, de când…Scrie mai departe:

Vom schimba toate instrumentele de lucru energofage cu altele ecologice şi mai performante.

– Hai, măi, Secule, chiar toate?

– Vrei să rămânem prieteni sau nu?

– Vreau,vreau!

– Atunci toate!

– Bine, toate!

Şi mai ales, echipa de la Enermed Impex îmi va întocmi şi o termografie în construcţii, urmată de reabilitarea termică a spaţiului astfel încât să diminuăm şi să eficientizăm consumul energetic. Şi semnezi. Iar mâine la prima oră îţi reuneşti angajaţii şi îi faci să conştientizeze comportamentul iresponsabil pe care l-au avut până acum. Bine?

– Bine Secule!

– Iar toată lumea va fi bucuroasă la final – angajaţii mulţumiţi de condiţiile de lucru, tu nu mai scoţi bani cu nemiluita ca să plăteşti facturile la energie, iar eu îmi fac treaba conştiincios şi nu mă simt exploatat inutil. Aceasta este continuarea unei frumoase prietenii…

Articol scris pentru Superblog2015.

Dacă vrei, poţi!

Etichete

persoane cu handicap, personalizare, poti, think outside the box, tricou, tricouri inscriptionate, tshirts

1942. Primul afiş care promovează tricoul şi în special tricoul personalizat, cu mesaj. De atunci şi până astăzi tricoul a făcut mulţi paşi mărunţi pentru el ca bucată de ţesătură în sine, dar mari pentru omenire. A trecut de la a fi un articol vestimentar comod (atât de comod încât era purtat ca lenjerie intimă) la un instrument de promovare, manipulare (de ce nu?) şi social statement.

Nu toţi putem fi artişti, dar acum cu toţii putem transmite convingerile personale celor din jur dacă purtăm un tricou cu un mesaj care ne reprezintă. Epoca tricoului simplu, în culori uni a apus. Epoca tricoului inscripţionat a venit. A venit de câteva decenii încoace şi încă este pe val, reinventat, redescoperit, sub altă formă, cu alte mesaje, mereu la modă şi întotdeauna în trend. Pentru că asemenea unui mulaj, acesta ia chipul şi asemănarea celui care îl poartă, este un personaj în sine în povestea fiecăruia dintre noi, cei care îl purtăm. Este viu, comunică şi gândeşte prin mintea purtătorului său.

Iată cum ar fi o scurtă conversaţie între tricourile cu mesaje de pe site-ul t-shirts.ro:

Ideea este simplă: ai curaj să îţi faci publice convingerile? Nimic mai uşor – porţi un tricou cu mesajul cu ceea ce vrei să transmiţi.

Vrei să împărtăşeşti lumii ceva ce te face fericit sau din contră, care te mâhneşte profund? poartă un tricou inscripţionat cu mesajul adecvat.

Pur şi simplu vrei să fii diferit de toţi ceilalţi oameni din jur? să atragi atenţia asupra ta? să fii pata de culoare de pe o stradă gri, banală? Ieşi din anonimat cu un astfel de tricou de calitate.

În cazul meu, când port un tricou personalizat este pentru că vreau ca mesajul meu să schimbe ceva la cei din jur. Tricoul meu ar trebui să aprindă un beculeţ în mintea oamenilor pe lângă care trece. Să instige, să contrarieze, să stârnească curiozităţi şi reacţii. Tocmai de aceea l-aş alege pe acesta:

 

Pentru fiecare dată când mi s-a spus „nu poţi face balet pentru că ai picioarele prea groase” şi pentru fiecare „nu poţi merge la medicină pentru că nu ai înclinaţie spre chimie” şi pentru fiecare „nu poţi învăţa să dansezi atât de repede”; dar şi pentru fiecare „nu vei mai putea să ai copii” şi fiecare „nu vei mai putea să ai o viaţă normală de acum” – Tuturor acelora care mi-au spus vreodată „Nu poţi” vreau să le ridic tricoul meu inscripţionat şi să le spun atât: „Ba, dacă vrei, poţi!”

Iată de ce:

Din 2011 sunt membră a Organizaţiei Naţionale a Persoanelor cu Handicap din România. În luna martie va avea loc în Olt (judeţul unde locuiesc) o manifestare de solidaritate pentru aceste persoane. Sincer, nu găsesc o ocazie şi un motiv mai bun pentru a comanda tricouri personalizate online şi a le purta la marşul organizat. Împreună, vreau să transmitem acest mesaj tuturor celor cărora vreodată li s-a spus „Nu poţi!” şi tuturor celor care vor să schimbe ceva în acest sens.

THINK OUTSIDE THE BOX!

DACĂ VREI, POŢI!

Articol inspirat de t-shirts.ro şi Superblog 2015.

sursă foto şi informaţii despre evoluţia tricoului: http://www.culture-soup.ro/o-scurtă-istorie-a-tricoului/

sursa foto si informatii filme: wikipedia si site-ul http://www.tshirts.ro

Poveste de-a fir a…păr

Etichete

epilare, IPL, par, Superblog, Total pro beauty

„- Aaa, soare, viaţă….!” exclamă satisfăcut Firicel, firul de păr cel mai cel de pe întreg piciorul Maricicăi, întinzându-se parcă şi mai mult faţă de ceilalţi fraţi ai săi care admirau liniştiţi prin ochelarii de soare peisajul primăvăratic din jur.

Liniştea îi fu însă întreruptă de chiar posesoarea piciorului în cauză care strigă dintr-odată la bărbatul de lângă ea.

-Auzi, Mitică? Ia adu-mi şi mie aparatul de epilat din baie!

„-Pardon? a pronunţat cumva cineva cuvântul acela cu E?” se ridică crispat Firicel de pe piele privind nervos în jur

– Am un păr pe picioare de…ia uite, a adiat puţin vântul şi imediat este un fir care s-a ridicat falnic. Hai, vii mai repede?

„- Vorbeşti cumva despre mine? Ha! visează în continuare, madam, dacă tu crezi că eu o să îmi fac bagajele şi o să îmi iau tălpăşiţa aşa de uşor. Ia uite ce rădăcini am, nici cu picamerul nu mă scoţi de aici. Adică tu crezi că în toţi anii ăia în care te-ai ras cu lama pe picioare eu am stat cu mâinile-n sân? Nu, baby, am forat din ce în ce mai adânc, mi-am făcut fundaţie beton, buncărele la 9 m sub pământ în caz de uragan sunt aşaaa, un fel de bungalow faţă de reşedinţa mea.”

– Ah, iată, acum să vedem ce-i de făcut. Maricica porni epilatorul electric. Sunetul inundă imediat balconul unde alesese să purceadă la fericitul eveniment.

Tanti Maricica era o femeie, cum să vă spun, domne dintr-o bucată,ce să mai?! Trecută puţin de 50 de ani, de-a lungul vieţii le încercase pe toate. De la lama de ras ani în şir la soluţii făcute în casă pe bază de zahăr, pentru ca în cele din urmă să rămână la un epilator electric. Din când în când, însă revenea la vechea ei „pasiune” – lama de ras. La ea ori era pielea fină că-n palmă, ori zona invadată de vegetaţie luxuriantă de păr în care puteau foarte bine sălăşlui majoritatea lighioanelor specifice. De data aceasta Tanti Maricica venea după o perioada de aproximativ 3 luni de „împădurire” ne voită cât durase iarna. Acum că dăduse colţul ierbii era momentul pentru o defrişare ca la carte. Ce să mai, grea treabă, dar nici Maricica noastră nu se lasă mai prejos.

Poziţionă epilatorul electric uşor şi când acesta prinse primele fire de păr Mitică, soţul adică, o văzu roşindu-se dintr-odată la faţă şi oftând adânc. Inspiră şi continuă. Firicel văzu maşinăria diavolului apropiindu-se cu paşi repezi de el. În urma lui o grămadă de semeni căzuţi la pământ, unii dezrădăcinaţi, alţii doar accidentaţi, pe jumătate raşi. Măcel!

Firicel estimă gradul de pericol, se făcu mic şi aşteptă. Maşinăria minune nu avea să facă prea mare pagubă. Când epilatorul ajunse în dreptul lui Firicel şi trecu razant pe lângă el avu impresia că undeva în eter răsărise un curcubeu. Pălăria îi fusese însă avariată.

Se ridică iarăşi iritat şi dădu cu ea de pământ. Adică de piele.

„- Deci vrei să joci dur, da? Las’ că nici eu nu sunt mai slab, Maricico. Nu scapi tu aşa uşor de mine!”

Maricica îşi continuă treaba până ce înlătură mare parte din firele de păr. Pielea în jur roşie, pătată de puncte mici şi roşii, pe ici pe colo fire rămase la locul lor şi Firul acela care o enerva cel mai tare şi care era cel mai lung rămăsese acolo.

– Cum, naiba se face? Epilatorul ăsta e chior? Miticăăă! Miticăă!

– Da, fluturaşul meu! zise într-o doară nea Mitică venind repede la ea

– Scoate ceara!

Acele două cuvinte căzute ca o secure între cei doi soţi avu ca efect înălbirea obrajilor lui nea Mitică, uşor îmbujoraţi până atunci de la păhărelul de pălincă binecunoscut dinainte de masă. Ştia ce înseamnă, ştia ce va urma. Înghiţi în sec şi zise uşor, aproape pierit:

– Da, ghiocelul meu!

Câteva minute mai târziu veni cu crăticioara cu ceară „o ţâră mai fierbinte” cum îi plăcea ei.

– Aşa, pălinca ai adus-o?

– Adus!

– No, bine! şi dădu repede un păhărel pe gât pentru curaj. Întinse ceara fâşie. Aşteptă niţel. Acu’ trage, Mitică!

Mitică înghiţi în sec şi trase. Aproape imediat veniră şi cuvintele răstite ale Maricicăi care găsea prilej momentul epilării cu ceară pentru a se răsti şi a-l certa pe bietul nea Mitică pentru toate greşelile făcute şi nefăcute de la naştere încoace.

Firicel îşi aştepta rândul nervos. Acu’ e acu’.

– Aoleo, mama care nu m-ai făcut ce frigeee! Aoleooo, femeie, vrei să mă pârleşti sau ce? Văleu! Da nah, e nevoie de mai mult ca să-l smulgi pe Firicel. Sunt doar firul cel mai cel!

Mitică dădu să tragă fâşia care îl acoperise pe Firicel, dar, surpriză: el trăgea, Firicel ţinea tare. Mitică dă-i şi luptă şi luptă şi dă-i. Firicel se încăpăţâna să stea înfipt.

„- Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă! hehe, am scăpat! Sîc!”

– Ce faci, mototolule, nu vezi că firul e tot acolo? Mai întinde o dată şi lasă-mă că trag eu! zise tanti Maricica ţâfnoasă.

Eu, de la etajul de deasupra auzeam toată păţania, tot chinul şi amarul cuplului cel mai colorat de pe scara blocului. Am luat din sertar kitul de epilat pentru epilare definitivă IPL şi cobor în grabă până ce tanti Maricica nu rămâne fără piele pe picioare, Doamne fereşte!

„- Ahaa, nu te laşi? Hai că începe să-mi placă! Valeuuu, auuuu, offf, nu mă las dus nici de m-ai smulge!”

– Ia vezi, Mitică, sună la uşa!

Câteva minute mai târziu o conving pe tanti Maricica să încercăm aparatul meu minunat de la Total pro Beauty.

” – Ooops, până aici mi-a fost!”

– Părule, spune-ţi rugăciunea! Pentru tine, povestea se termină aici!

„- Fir, firicelul meu,

Ce mi te-a dat bulbul meu,

Totdeauna fii cu mine

Şi m-ajută să cresc bine

Eu sunt mic, tu fă-mă mare

Eu sunt slab, tu fă-mă tare

Totdeauna mă-nsoţeste şi de epilare mă fereşte! ”

Acestea fură ultimele cuvinte ale curajosului Firicel, firul de păr cel mai cel, înainte de a dispărea definitiv de sub ochii Maricicăi care fu atât de fericită de pielea cea fină pe care o dobândi încât îşi cumpără şi ea un aparat de epilare, deşi nea Mitică se zice că încă are coşmaruri noaptea, trezindu-se asudat şi strigând: „Scoate cearaaa!”

 

Articol scris cu mare drag pentru Superblog 2015.

Ştampila momentului perfect

Astăzi am să profit de noua probă lansată în cadrul Superblog 2015 şi sponsorizată de Colop România pentru a vă vorbi puţin despre mine. Şi înainte de aceasta, am să va rog să păstraţi fiecare în minte un număr: 21.

În urmă cu câţiva ani, un doctor a avut ideea de a cântări corpul unui om cu câteva minute înainte şi după moarte. Diferenţa dintre cele două greutăţi a fost de exact 21 de grame. Concluzia a fost că aceasta este de fapt greutatea sufletului nostru. Avem cu fix 21 de grame de suflet mai puţin după.

Desigur, concluzia cercetătorului a fost destul de amplu discutată şi controversată, rămânând la hotărârea fiecăruia dintre noi dacă să credem sau nu în experimentul cu pricina.

În ziua în care am aflat că viaţa mea are toate şansele să urmeze alt drum decât cel pământesc m-am aşezat la masă şi am plâns. Inconştient, cu pixul scriam acest număr – 21 pe o hârtie. Abia după ce impactul veştilor a trecut am observat cu adevărat ce scrisesem şi am început să mă gândesc. La 21 de oameni care au adăugat câte un gram la sufletul meu pentru ca acum să fie gata să plece mai departe. Şi 21 de lucruri pe care le-am învăţat de la ei astfel încât să pot da drumul.

Mi-am amintit de mama care m-a învăţat să merg cu capul sus mereu.

De tata care m-a învăţat să îmi urmez visul orice-ar fi.

De o prietenă care mi-a arătat că un zâmbet poate cuceri un om.

De un orfan care m-a iubit fără să-i fiu părinte, necondiţionat.

De prima iubire, care m-a învăţat să iubesc apusurile de soare.

De un iubit care m-a obligat să învăţ să uit şi să iert.

De bunica mea care m-a învăţat să închin pâinea înainte de a o coace.

Şi de bunicul meu care m-a învăţat prima oară tabla înmulţirii cu boabe de porumb.

De o colegă de liceu care mi-a arătat că există viaţă dincolo de cărţi.

Şi de un necunoscut care îşi iubea soţia dincolo de moarte oferindu-i concerte în fiecare zi.

De un om special care m-a învăţat că sufletul poate să vibreze la auzul vocii celui pe care îl iubeşti, sau de un prieten care mi-a demonstrat cât de mult pot să suport.

De doctorul care a dat „verdictul” şi de o mâna cu degete frumoase care mi-a şters lacrimi.

De soţul meu care m-a învăţat că fiecare om are o parte puternică şi o parte pe care trebuie să o ţinem pentru noi;

De omul care mi-a citit primele rânduri şi pe urmă m-a îmbrăţişat plin de speranţă.

O femeie care m-a sfătuit cum să mă îmbrac astfel încât să mă simt femeie;

De „Micul prinţ” de Antoine de Saint Exupery chiar dacă nu este real şi de învăţătoarea care mi-a deschis drumul către minunatele mele cărţi.

Tot nu îmi dădea 21. Numărăm şi renumăram şi tot 20 dădea. Atunci mi-am dat seama că gramul acela care lipsea era menit să mă ţină aici. Să îmi spună că totul încă nu s-a terminat şi că trebuie să lupt pentru a-l dobândi. Gramul lipsă este fiica mea care a venit pe lume anul trecut.

Ea este motivul pentru care nu uit niciodată ce zi e azi. Este cea care mi-a dăruit ştampila momentului, o datieră specială care mă ajută să îmi amintesc zi de zi cât de norocoasă sunt că sunt aici, că suntem împreună, că este lângă mine. M-a transformat pe mine însămi într-o ştampila a momentului, o ştampilă care se bucură de fiecare zi pe care o are, de fiecare zâmbet ştirb al ei, de fiecare îmbrăţişare stângace şi de fiecare pas. De fiecare răsărit şi apus de soare, de fiecare om pe care îl întâlneşte. Pentru că fiecare este special în felul lui. Pentru că fiecare moment din zi este momentul perfect, momentul în care trebuie să fii acolo, în viaţă ta pe care încă o ai.

Fiica mea m-a transformat într-o ştampila a momentului care are grijă să îşi imprime bunătatea, candoarea, învăţăturile, iubirea asupra tuturor celor din jur. O datiera deosebită. Fără dată de expirare. Aproape că acelea de la Colop.

De 3 ori Ileana

Etichete

basme romanesti, Farmec, Ileana Cosanzeana, par frumos, Superblog

Basmul pe care o să vi-l povestesc astăzi nu începe cu „a fost odată ca niciodată”, ci cu „a fost o dată şi-altădată şi încă o dată…” Pentru că basmul acesta este unul de zi cu zi, al meu şi al tuturor femeilor, Ilenelor Cosânzenelor, mai tinerele sau mai…mmmhhhmm…înţelepte care îşi duc povestea în spate. În fiecare zi. Şi odată cu povestea şi pe Făt Frumos şi pe Prinţişorii năstruşnici, palatul şi întreg ţinutul, iar uneori, în zilele rele, chiar şi pe Zmeu.

Ileana Cosânzeana din poveste se trezeşte târziu dimineaţa şi imediat intră 4-5 slujnice să îi despletească, perie, netezească, parfumeze, orneze şi coafeze vestita podoabă capilară. Pe urmă petrece aproximativ 3 ore în oglindă admirându-se şi minunându-se ce păr superb are de la mama natură.

Pentru că este un basm, desigur, Ileana Cosânzeana nu ştie nici de căderi masive de păr după sarcină, nici de mătreaţă cauzată de produsele de styling nepotrivite, nici de păr care se îngraşă la două zile din pricina genelor moştenite, cu atât mai mult de fire albe care necesită acoperire îndemânatică prin vopsea.

Nu,nu,nu! Ileana Cosânzeana din poveste nu a terminat încă ritualul legat de părul magic; cu 5 ore înainte de ora de culcare începe să îşi pregătească baia şi să vezi atunci – despletire, netezire, umezire, săpunire, clătire, iar săpunire, iar clătire („că să scârţâie”), aplicare de balsam rustic din ierburi şi parfumare totodată, iar clătire, pieptănare şi uscare, iar periere („timp de cel puţin o oră pentru strălucire”) şi într-un final, ruptă de oboseală, adoarme, iar slujnicele care au făcut toată munca se retrag tiptil pentru a-şi pregăti „uneltele” pentru dimineaţă. Frumoasă viaţa la Curte!

Şi acum, poc-poc! Trezirea! E 6 jumătate iar copilul mic urlă deja că vrea să se joace. În parc. Prin ploaie. Soţul, pardon Făt Frumos se trezeşte morocănos că nu îşi găseşte şosetele pe care „sigur sigur le-a pus lângă pat aseară” (lângă patul câinelui desigur…). Fetiţa cea mare vrea să îşi pregătească singură micul dejun aşa că se îndreaptă victorioasă către dulapul cu ciocolată, iar câinele (sau calul, după caz) zgârie uşa vrând să iasă afară.

Ileana noastră Cosânzeană se ridică ruptă de somn cu părul vâlvoi şi se îndreaptă către baie. Nu are timp de slujnice care să îi perie părul ore în şir, aşa că un elastic de păr este perfect ca să îi ia şuviţele din câmpul vizual. Aşa, acum parcă dezastrul şi tărăboiul din casă arată altfel, îl vede mai bine decât cu bretonul care iarăşi a crescut prea mult pentru că nu a avut timp să ajungă la coafor. Maxim o oră mai târziu când toţi membri regali au fost liniştiţi vine şi rândul ei să se uite în oglindă şi să se aranjeze pentru mers la lucru (pentru că Ileana cea reală munceşte cot la cot cu prinţul ei, deh, nu avem toate norocul să ne naştem în epoci medievale).

Şi? Dezastru – rădăcinile crescute încep să dezvăluie firele albe, marca prinţişorilor regali, plus oarece piure de fructe de la cel mic pe o şuviţă din dreapta („Offf, o mască de protecţie Gerovital Tratament Expert Pro Color ar fi făcut minuni!”). Bonus părul îngrăşat pe care cu o seară înainte nu a avut vreme să îl spele pentru că a căzut ruptă de somn la datorie („Sau măcar un şampon sebum control Gerovital Tratament Expert Sebum Control să fi avut…”). Dacă acum câţiva ani nu ar fi abuzat de părul ei poate că acum ar fi altfel, fără treceri radicale de culoare, mai mult timp petrecut la baie în aplicarea de măşti şi seruri speciale şi desigur, protejarea de intemperii; ar fi avut acum un păr frumos şi sănătos.

10 minute mai târziu cosiţele celebre erau ascunse bine într-un coc sobru care o scoate de obicei din situaţii limită. Pentru că doar este o eroină, nu? Acum lupta cu Zmeul la serviciu poate începe.

„Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi!” Ileana noastră închise uşor cartea de poveşti ca să nu îşi trezească prinţişorul mic care adormise în timp de îi rodea o şuviţă ascultând basmul şi nici pe prinţesa care adormise cu nasul în părul ei proaspăt spălat cu unul din produsele româneşti de calitate de la Farmec. Acum se putea îndrepta către dormitorul unde Făt Frumos o aştepta pe un pat alb să îşi continue basmul în doi.

Articol scris pentru Superblog 2015.

Vânătorul de arome

„E greşit ce se spune despre trecut, că poţi să-l îngropi. Pentru că trecutul îşi face drum spre lumină cu ghearele.” Leyla închise cartea lui Khaled Hosseini care o însoţise încă de când pusese piciorul în aeroport în ziua aceea. Privi gânditoare spre hublou. Se uită la ceas – mai avea încă aproximativ o jumătate de ora până va ajunge acolo.

În mintea ei îşi repetase numele locului de o sută de ori şi tot de o sută de ori cuvântul acela fusese însoţit de stări şi amintiri diferite. Să îl treacă printre dinţi, să îi rotunjească literele cu limba, întocmai cum faci atunci când savurezi o cafea delicioasă pentru ca apoi sunetul să îşi facă loc ca un abur printre buzele ei, ar fi copleşit-o.

„Okka! Okka!” îl strigase pentru ultima oară atunci când fusese obligată să urce în maşină. Iar el ţinea strâns sfoara zmeului pe care tocmai îl vânase pentru ea. Era făcut dintr-o pânză colorată, cel mai mare şi senzaţional dintre zmeiele din anul acela. Okka îl doborâse şi apoi îl vânase pentru ea. Avea 10 ani, iar Okka 12. Mâinile lui erau pătate de sângele care îi curgea pentru că ţinea atât de strâns sfoara cu care fusese prins zmeul. Cel care îl confecţionase îi presărase pulbere de sticlă pe sfoară astfel încât să poată tăia mai uşor sforile celorlalte zmeie şi să câştige. Însă Okka era cel mai bun vânător de zmeie din Gyumri.

De fapt numele lui era Hassan, dar când se mutasera din Iran în Turcia toţi începuseră să îl strige Okka după ce 3 ani la rând vânase cele mai multe zmeie din oraş. Okka însemna vânător.

După ce Leyla fusese obligată să se mute din Turcia, luni întregi părinţii ei încercaseră să o facă să vorbească, să îi intre în voie.

„Leyla, Leyla , canım , senin arzu ? Leyla,draga mea, care este dorinţa ta?”

Singurul răspuns pe care l-au primit era „Arzum Okka! Arzum Okka!” (Dorinţa mea este Okka!)

Acum Leyla avea 28 de ani şi era proprietara unei fabrici de cafetiere, în special cafetiere profesionale. Cu timpul produsele ei intraseră şi în magazinul MarketOnline.ro. Afacerile mergeau bine, oamenii începuseră să fie la fel de cuceriţi de povestea pe care o spuneau cafetierele şi cafeaua Arzum Okka, pe cât fusese ea.

Pe Okka nu îl putuse uita niciodată, era încă legată de acel nume precum mâinile care ţineau strâns sfoara unui zmeu colorat acum mulţi ani. Arzum Okka era aroma trecutului ei, poveştii ei neterminate şi nici măcar trăite pe îndelete. Arzum Okka era aroma discretă a florilor de măslin pe care Okka i le adusese într-o zi; sau a baclavalelor pe care le mâncau sub podul din Gyumri după ce alergaseră o zi întreagă prin oraş. Sau a mâinilor lui care prăjeau şi măcinau cafea toată ziua la magazinul tatălui sau pentru ca seara să îi împletească părul în timp ce îi cânta melodii de dragoste turceşti.

Toate aceste arome au însoţit-o ani în şir, pentru ca în cele din urmă să o inspire în crearea cafetierei perfecte pentru cafeaua turcească aşa cum o ştia ea atunci, aşa cum i-o povestise el, aşa cum o gustaseră împreună pe ascuns într-o seară când îl descoperiseră pe Khalil Gibran. Aşa cum o învăluiau acum, după 18 ani de distanţă unul de celălalt;mâinile lui o îmbrăţişau în aeroport cât pentru o mie şi una de nopţi trăite separat. Cât pentru o mie şi una de arome împărtăşite în trecutul lor.

Ajunsese în sfârşit acasă. „Arzum Okka!” luase într-un final calea buzelor şi inimii ei.

Acest articol este înscris la Superblog 2015

Superblog 2015

Etichete

2015, blog, concurs blogging, online, revenire, superblog 2015

In primul rand, pentru toti cei care trec (inca) intamplator sau nu pe blog acesta, sa stiti ca nu am disparut. Adica nu de tot. Am ramas mai mult in offline, dar asta nu inseamna ca nu am ramas cu un ochi si asupra online-ului.

Imi cer scuze pentru pauza atat de indelungata. Se mai intampla. Uneori e greu sa revii in locuri din trecut (cum este acest site); te lovesti de multi „demoni” si mai ales de propria persoana. Mi-am zis ca daca nu revin acum, avand un motiv plauzibil sa-mi ridic fundul mainile de pe canapea, atunci cu siguranta nu voi mai reveni vreodata.

Asa ca iata-ma: tot eu, mai altfel si totusi aceeasi. Vom vedea, voi vedea cum oare m-am schimbat; daca voi pastra acelasi numar de cititori, aceiasi follow-eri, daca voi spune ceva altor suflete decat cele de odinioara.

Incepe Superblog 2015!

Ne citim curand!

Oameni

Etichete

oameni, patul lui procust

Exista oameni care seara se aseaza intr-un pat, iar dimineata descopera ca stapanul acestuia este Procust.

Exista oameni care cauta cu ardoare cel mai inalt copac dintr-o padure, se catara in el pentru a admira privelistea care li se intinde la picioare, apoi se dau jos si taie copacul pentru ca nu se incadreaza in peisaj; nu este in rand cu ceilalti; nu are acelasi nivel si strica armonia naturii.

Exista oameni care dintr-o gramada de mere cauta cu ardoare pe cel lovit pentru a-l putea scobi in locul respectiv; cat mai adanc; pentru ca oricum nu valoreaza nimic asa stricat.

Exista oameni care pentru a parea ei inalti aleg sa calce pe capetele celor mai scunzi in loc sa urce treapta cu treapta.

Exista oameni care cred ca usile inchise ale caror chei nu le poseda, se deschid mai usor cu piciorul decat cu o vorba „sesamica”.

Exista oameni care pandesc intocmai cum o leoaica isi asteapta prada. O miscare gresita si esti victima sigura; a dispretului, a ignorarii, a violentei, a suferintei.

Exista oameni care se cred Dumnezei si Irozi si Pillati pe rand; sise asteapta ca restul sa se comporte ca niste miei.

Exista oameni care poarta lanturi pe care le-au ales candva ca fiind podoabe alese.

Exista Sisifi.

Revin la scris

Pentru ca toamna vine cu inceputuri in fiecare an. Si noi descoperiri. Si noi lectii. Si cu Superblog 2014.

Im in, folks!

Haide, Baietel!

Etichete

baietel, celine dion, i believe, mesaje cu talc

Haide, ca putem sa facem asta amandoi! Am incredere in tine. Uite cata…

…altfel nu mi-ai raspunde din interior cand asculti asta, daca nu ai fi de acord, nu?

 

Drumul spre infern este pavat cu intentii bune

Etichete

Dante, drumul spre infern, Infernul, reflectii, schimbare

„Abandon all hope, ye who enter here!”

                                                              Dante, Infero

Sau despre importanta purgatoriului…Drumul spre „infern” este mai degraba drumul catre schimbare, catre „jupuirea” obisnuintelor, traumelor, automatismelor care fac parte din noi.

Drumul spre „infern” este despre asumarea transformarii, schimbarii de conditie de la un EU dinainte catre un EU de mai apoi.

Vedem schimbarea ca pe un infern. Pe unii ii sperie groaznic. Pe aceia care inca nu sunt pregatiti total pentru acest fapt. Pe aceia care nu au iesit de sub umbrela trecutului, a Eu-lui vechi. Pe aceia care inca se agata de ceva din spate care cred ca ii face fericiti. Acestia vor fi cei care pasind in infern se vor bucura, il vor percepe ca pe ceva ce trebuia sa se intample, ceva pentru care au devenit pregatiti prin invingerea fricii si a propriei persoane.

Altii, au o atitudine radical diferita – se bucura, sunt nerabdatori. Vor schimbare acum si rapid. Ei nu asteapta. Daca ar putea, ar grabi Infernul sa vina la ei. Acestia vor fi cei luati prin surprindere. Cei care se vor arde si se vor intreba de ce doare. Iar raspunsul este simplu – pentru ca nerabdarea de a se transforma a ars precoce etapele asumarii, a insusirii de perspective noi si a asteptarilor. Ca atunci cand te arunci de la 10 metri intr-o galeata care este mult prea mica pentru a te sustine.

Drumul catre infern este pavat cu intentiile bune ale celor din jur, ale celor care vor sa te ajute, sa iti grabeasca sau din contra, sa iti incetineasca procesul, ale celor care iti pun obstacole pentru a te antrena si a le celor care iti curata drumul inainte de a pasi. Toate sunt intentii bune. Din pacate, acestea fac si diferenta intre o tabara sau alta.

Drumul catre „infern” este intotdeauna un drum pe care trebuie sa il faci singur!

Amenajarea locuintei: rabdare, rabdare…

Etichete

5 obstacole in amenajarea locuintei, amenajarea locuintei

Acest articol este pentru toti cei care vreodata, in aceasta viata au rezistat amenajarii unei locuinte sau intentioneaza sa se lanseze intr-o astfel de batalie. Un singur mesaj concis: „Fratilor de suferinta, bine v-am gasit!”

Primul obstacol – bugetul. Intotdeauna, dar intotdeauna va suferi modificari crunte. Intocmai ca o pitipoanca de Dorobanti care a hotarat pe parcurs ca trebuie sa isi mareasca pe langa buze si sanii si un pic fundul si sa isi faca si o liposuctie, asa si bugetul vostru va capata personalitate hotarand exact, dar exact pe ultima suta de metri ca are nevoie de un implant serios. Bineinteles ca de cele mai multe ori decizia se va suprapune cu sfarsitul de luna sau cu orice alt eveniment neprevazut ca lucrurile sa fie mai interesante.

Al doilea obstacol – meseriasii. Da, aceia care inainte de a se apuca de treaba trebuie sa isi bea cafeaua, sa isi fumeze tigarile si sa isi mangaie uneltele de lucru ca pe niste amante ne…vazute de mult timp. De mult timp insemnand de ieri dupa amiaza, evident. Da, meseriasii aceia care inainte sa iti spuna ce material este nevoie sa cumperi scuipa in palme, se scarpina in cap si incep frazele cu „Apai, domnita, totul depinde…”

Al treilea obstacol – totul dat peste cap. Dormitorul nu mai este dormitor, este un fel de vestiar unde hainele de muncitori isi duc zilele printre cutii de gresie si faianta si saci de glet. Sufrageria a devenit in cel mai bun caz loc de luat masa pe ziar, depozit de sticle , pachete de tigari si altele. Iar baia, baia este un santier. Toata casa este un santier. Noi suntem un santier…cartierul este un santier. Mai ales cand porneste bormasina.

Al patrulea obstacol – praful. Parf in ochi, praf prin par, praf in nari. Respir, mananc si vad praf. Cantitati enorme de praf care l-ar face pana si pe Maradona sa suspine melancolic la amintirea cocainei.

Al cincilea obstacol – rabdarea. Da, vine o vreme cand rabdarea unui om ajunge la limita. Cand ajungi sa ai cosmaruri cu case care se darama pe tine, cu meseriasi care se instaleaza satisfacuti pe canapeaua ta cea noua, alba din sufragerie cu bocanci noroiti. Cand ajungi sa vezi rosu un fata ochilor daca mai auzi cuvantul  glet sau cuvantul faianta sau cuvantul amorsa…sau orice alt cuvant.

Rabdare, fratilor! Rabdare!

Scrisoare catre Baietel (I)

Etichete

baietel, bebelin, sarcina, scrisori

Draga Baietel,

Probabil ca si tu esti la fel de bucuros ca si mine ca in sfarsit suntem doi in calatoria ta spre lume. Stiu asta pentru ca de fiecare data cand ne intalnim la ecograf se pare ca esti cel mai fericit bebelin din lume. Da, stiu, si mie imi vine sa imi pocnesc degetele ca atunci cand joci vreo hora si esti tare fericit, dar probabil Domnul doctor s-ar uita cel putin chioras la mine daca as face asta. L-am vazut, in schimb extrem de fascinat de tine. Si il cred pe cuvant, pentru ca si eu sunt…!

Cand tu vei fi deja maricel incat sa intelegi o parte din bazaconiile pe care le-am tot scris eu pe aici in ultimii ani, sper ca macar sa fi ajuns sa ma cunosti destul de bine incat sa nu te socheze o parte din ele. Si stiu ca vei avea puterea sa le intelegi. Nici nu ai putea altfel, doar esti bucatica din mine, nu? Iar „intelegere”  este al doilea nostru nume, nu?

Deocamdata continui sa masor timpul dintre momentele in care ajung sa te zaresc cateva minute la ecograf, chiar daca tu cred ca habar nu ai ca doi dintre cei mai curiosi ochi ever te urmaresc continuu si incearca sa inmagazineze tot, absolut tot ce tine de tine. Si da, am remarcat cand imi faceai cu mana stand turceste. Si ai capatat acelasi obicei fermecator de a saluta aplecand capul putin inspre stanga. Exact ca mine! 🙂

Am descoperit recent si ca iti place muzica. Muzica buna. Mai stii cand ascultam in weekend Eric Clapton la maxim si tu ai inceput sa dansezi prin burtica nerabdator sa te invat cum se face in realitate? Oh, daca ai sti cate lucruri minunate abia astept sa iti arat! Inclusiv pe tine insuti, in oglinda…intr-o zi!

https://www.youtube.com/watch?v=RS_UaPrQ3DI

Drifturi cu barca. Prin viata

Etichete

a vasli, barci, drifturi, viata

 

O barca fara vasle este o barca fara directie.

O barca cu o singura vasla ajunge greu,greu la destinatie. De cele mai multe ori se loveste de stanci in mijlocul furtunilor si lespezile de lemn pot fi gasite mult timp dupa aceea pe niste tarmuri pustii.

O barca cu doua vasle insa, isi invinge catargul si panza si valul de sub ea. O barca cu doua vasle se va duce acolo unde cei care vaslesc isi imagineaza tarmul.

Barca este viata fiecaruia din noi. Atunci cand nu locuim in ea, cand o lasam goala, superficiala, este mai usoara. Se lasa purtata de cel mai mic val, fara tel. Sfarsitul dramatic al barcagiului absent din viata lui isi gaseste dovezi nenumarate pe tarmurile marilor din lumea intreaga.

Un barcagiu singur va fi un Don Quijote al apelor. Isi va cauta vasla pereche, incercand sa ajunga cu greu la telul sau. Iar cand o va face va fi atat de obosit, incat isi va dori sa fi schimbat ceva atunci cand s-a urcat prima oara in barca.

Dar o barca cu doua vasle isi asteapta rabdatoare cei doi barcagii. Si ma gandesc acum ca viata de cuplu este despre a vasli impreuna. In acelasi timp. In acelasi ritm. El cu o mana, ea cu o mana si cu celelalte doua tinandu-se strans unul de celalalt.

Viata nu este despre a vasli pe rand aceeasi barca. Nu e suficient sa astepti ca unul sa oboseasca pentru a-l inlocui tu cu forte proaspete. Astfel, ambele maini vor fi ocupate, iar cei doi nu vor mai avea timp sa traiasca impreuna in aceeasi barca.

Asa ca, vasliti, dragilor! Vasliti cu doua vasle, faceti drifturi impreuna pe aceeasi mare si cautati tarmuri insorite!

3 lucruri care nu ti se spun despre sarcina…nicaieri

Etichete

3 lucruri despre sarcina, gravide, psihologie, sarcina

Dupa ce primesti vestea ca astepti un copil sau doi sau 3 sau mai multi, dupa caz, incepe de obicei o perioada de exaltare, de cautari, de informare despre ce si cum si unde si de ce si cand, etc.

Mintea ta este asaltata de vesti si de informatii, de sentimente, de emotii care mai de care mai puternice. Esti, ca sa citez unul din site-urile dedicate acestui subiect, intr-un carusel de emotii. Acum plangi, acum razi, acum esti vesela, acum te apuca panica. Si tot asa.

Ceea ce nu ti se spune insa, pe nici un site si in nici o carte despre sarcina si nastere si copii este ca:

1. Nimeni, oricat de empatic si apropiat ti-ar fi, nu iti va intelege starile prin care treci in timpul sarcinii. Adica, da, ok, toti vor parea intelegatori si pacifisti la inceput si vei avea impresia ca vor face fata cu brio sarcinii tale si schimbarilor de temperament, dar nu va fi asa! Mai devreme sau mai tarziu in timpul acestei perioade vei avea parte si de priviri indiferente si de lipsa de privilegii, de nervi, de reprosuri, de ridicari neputincioase din umeri. Pana cand le vei aminti ca TU esti insarcinata. Obisnuieste-te, in urmatoarele luni, va deveni parte din „jobul” tau!

2. NU vei mai fi la fel de stapana pe viata ta ca inainte, iar asta iti va aduce pe rand: tristete, frustrare, revolta, resemnare si, culmea in final, bucurie. Imbratiseaza toate aceste sentimente si fa-le sa fie parte din tine. Trateaza-le pe rand, cu calm, analitic si mai ales…respirand adanc. Vor veni si vor trece. Vei vrea sa porti tocuri de 15 si rochii pe corp, asa cum faceai inainte cu cateva luni, insa iti vei aminti ca nu poti. Atunci, pe langa toate sentimentele astea de mai sus te vei simti urata si neatractiva. Trebuie sa accepti faptul ca venirea unui copil inseamna a-ti imparti libertatea de pana atunci se imparte acum cu bebelusul tau. Iar aceasta este o decizie asumata!

3. Oricat ar parea de nerealist si oricate voci se vor repezi sa contrazica ceea ce voi spune acum, timpul dovedeste contrariul: nimeni altcineva in afara de tine nu se va bucura de aceasta veste minunata atat cat te bucuri tu. Nici macar sotul tau. Si nici macar parintii sau prietenele tale cele mai bune. Adevaratul barometru al bucuriei esti tu insati. Asa ca nu fi dezamagita daca atunci cand dai vestea esti surprinsa neplacut de reactia celorlalti. Unele lucruri sunt doar prea speciale pentru a fi simtite de toti oamenii.

Viata ca un job

Etichete

demisii, viata ca un job

Se intampla uneori sa iti vina sa demisionezi din viata ta:

– cand iti este din ce in ce mai greu sa te trezesti dimineata pentru a te duce „la munca”

– sau cand vine „leafa” si se consuma prea repede incat nu iti mai aduce nici macar un zambet

– sau cand lucrurile de care te-ai inconjurat ajung sa te stranga pana simti ca plesnesti

– sau cand „job description-ul” nu se mai potriveste cu ce visai si nici cu ce ai devenit intre timp

Cine spunea ca demisiile sunt usoare si ca doar perioada dinainte de depunerea ei este cea mai grea?

Desi nu este 1 Decembrie…

Etichete

bradul multumirii, campania mandru ca sunt roman, facebook, imaginea romanilor in lume, Kanal D, romani, romani adevarati, Romania

…Multumesc tuturor romanilor din strainatate care ne fac sa fim mandri de Romania si de ei!

Noi, romanii, nu suntem perfecti. Nimeni nu este. Nu suntem mai buni decat alte natiuni, dar cu siguranta nu suntem nici mai rai. Multi ne blameaza si multi arunca cu pietre fara a se uita in propria ograda. Uneori chiar noi insine facem asta. Ne etichetam singuri ca „hoti, saraci, smecheri, lenesi si corupti” dar uitam ca fiecare dintre noi facem parte din aceasta natiune.

Este ca in acea poveste cu picatura si oceanul: „Eu sunt cea mai buna si cea mai importanta! Fara mine oceanul nu ar exista!”zicea picatura dintr-un ocean.

Ne aducem aminte ca suntem romani numai de 1 Decembrie si atunci doar pentru ca undeva in tara se ofera ciolan cu fasole in mod gratuit. Ne aducem aminte ca suntem romani doar atunci cand francezii il premiaza pe Eugen Ionescu sau pe Brancusi. In rest? Romanul cumpara produse straine pentru ca produsele romanesti li se par proaste desi sunt mai bune, romanul vorbeste „romgleza” pentru ca limba romana este desueta, romanul prefera sa uite ca vine din Romania atunci cand ajunge in strainatate.

Eu vreau astazi, 18 Decembrie, chiar daca nu se serveste nicaieri fasole cu ciolan, sa multumesc din inima romanilor din strainatate care sunt mandri de Romania.

Tuturor acelora care fac sa ni se umezeasca ochii de emotie si bucurie pentru ca suntem romani ca si ei.

Tuturor celor carora le pasa de radacinile noastre.

Tuturor romanilor care scriu Romania cu R mare pe hartie si in sufletul lor.

Tuturor romanilor plecati in strainatate care ne reprezinta cu onoare.

Tuturor romanilor care cred intr-o Romanie viitoare mai buna. Tuturor romanilor care contribuie la imbunatatirea imaginii noastre in lume.Tuturor romanilor adevarati!

Pe tine cine te face fericit? Multumeste si tu! Intra pe pagina de facebook a postului Kanal D si alatura-te campaniei Bradul multumirii.