Era un om, mare la figurat si doar normal la propriu, pe numele lui G.K. Chesterton, care zicea ca” Niciodata sa nu darami un gard daca nu stii de ce a fost ridicat”

Ma gandeam ca replica asta se poate aplica perfect pentru orice alt lucruri pe care oamenii si le pun dimprejur: garduri, ziduri, esarfe, atitudini, vorbe. Chiar si priviri. Ma refer la acelea atat de reci incat ingheti instantaneu cand ai contact cu ele si pe care la un moment dat in viata ta, cand ajungi sa patrunzi prin vreo bresa/gaura/garda jos lasata sau uitata prin cine stie ce minune ajungi sa iti placa ce vezi. Si dupa ce ai vazut/cunoscut/cercetat/gustat/obisnuit, etc vrei cu tot sufletul tau sa rupi/darami, dobori, pur si simplu arunci in aer ceea ce sta intre tine si frumusetea aia pe care ai zarit-o pentru un scurt moment inainte sa fie tencuita la loc, sau cusuta, sau lipita (in functie de obiect).

Si chiar asa: cei mai multi o fac: crud, fara sa se intrebe in nici un fel daca este sau nu bine ce fac, intra prin spartura fara sa intrebe daca celalalt nu ar fi mai bine sa ii deschida poarta, sau usa. Doar sa intrebe.

Daca am sti motivele pentru care celalalt a preferat sa se inchida poate ca ar fi mai usor nu sa darami, ci sa intelegi si sa iti argumentezi pornirea de a darama.

Din orice unghi ai privi, parca tot egoist ramane. Cred ca sunt unele ziduri care nu trebuie daramate niciodata. Ele trebuie lasate acolo pentru ca la un moment dat tot o sa rogi pe posesor sa isi ridice unul, ca sa mentii o distanta.

Dar, e adevarat un lucru: un mester bun te ajuta sa iti faci un zid trainic, frumos, colorat in loc de unul urat, cenusiu, netencuit si de care iti e frica sa te apropii.

Aviz amatorilor.

Anunțuri