In loc de Prolog

In bucatarie, sotul si sotia stateau la cafea. La un moment dat, vecina cuplului intindea niste haine afara.

Femeia spune:

-Ia te uita, nu le-a spalat bine, hainele ei nu sunt curate complet, au pete. Cred ca nu stie sa spele!

Sotul doar s-a uitat la ea, apoi la femeia care intindea hainele pe sarma, dar tacu.

Peste cateva zile, acelasi lucru.

Alta data, sotia ramase uimita privind pe geam la vecina care isi intindea rufele.

– Nu pot sa cred! Lucrurile ei sunt atat de curate si frumoase! Oare cine a invatat-o sa spele acum?

Sotul raspunse:

– Daca vezi lucrurile printr-un geam murdar, atunci normal ca le vei vedea murdare. Doar am spalat geamul de la bucatarie!

Iesind din cada, Irène intinse mana dupa prosopul mare din cuier. Facand acest gest, privirea ii cazu fara sa vrea asupra reflectiei din oglinda. Schita unei balerine in pozitie de cumpana se prefigura printre aburii apei calde, intuindu-i silueta. O figure ceva mai inchisa la culoare decat albul imaculat al faiantei din spate si un val de catifea rosie si ondulata ii cadea pe umeri.

Balerina se indrepta. Statea dreapta in fata oglinzii, complet goala. Fara haine, se simtea mai fragila decat un pui abia iesit din goace. Intinse mana stergand usor oglinda aburita. Indata ce facu asta, privirea patrunzatoare, usor obosita a doi ochi verzi o tintui locului. Era timpul! Era timpul sa se dezbrace de toate hainele acelea pe care i le daruisera ceilalti. Privi in jos pentru cateva secunde. Apoi inchise ochii si doua lacrimi mari ii brazdara chipul curat.

In fata ei se intindea „lenjeria intima” a secretelor impartasite celei mai bune prietene – murdarite apoi de descoperirea tradarii.

„-Maria, de unde stiau acesti oameni despre episodul din trecutul meu?” „-Eii, mare branza?! Oricum nu puteai pastra secretul la nesfarsit…”

Lenjeria se patase iremediabil, din pacate. Din matase din cea mai fina, lenjeria intima a secretelor bine pazite, a increderii acordate celorlalti, este probabil cea mai delicata din piesele „vestimentatiei” noastre zilnice. Aflata pe dedesubt, lipita de noi, atunci cand o inlaturam ramanem goi. Intre noi si ceilalti nu mai ramane nimic de spus, nimic de ascuns si nimic de aparat. O astfel de pata nu mai poate fi scoasa decat cu foarfeca. Tu ai risca sa tai ibucati din sufletul unui om?

Imediat deasupra, statea mototolita acum camasa alba de bumbac. Calcata impecabil de fiecare sedinta, fiecare raport, fiecare interviu si fiecare promovare, camasa ajunsese intr-un final „calcata in picioare” de perioadele de somaj, de umilintele in fata unui sef aiurea, de refuzurile diverselor companii de a angaja…Ultima data isi calcase aceeasi camasa cu un fier de calcat Bosch. Fiecare cuta si fiecare pliu fusese netezit usor cu acest electrocasnic care in timp ii devenise cel mai drag.

Image

Ii devenise cel mai drag pentru ca intindea perfect defectele, dispareau „ca prin minune” jigniri si vorbe urate, prejudecati si insulte inutile aruncate de oameni inconstienti. Acum doua zile camasa ei alba calcata perfect ajunsese pe jos:

” -Ne pare rau, nu va putem angaja! Nu corespundeti cerintelor postului. Compania noastra nu este dispusa sa angajeze persoane care au boli grave!

– Dar am finalizat tratamentul de chimioterapie acum 2 ani. Iar ultimele analize arata perfect!

-Ne pare rau!”

Putin mai incolo, statea o pereche de blugi. Albastru inchis, cu o croiala moderna, tinereasca, spalati si re-spalati in toate valurile devenirii ei ca femeie. Apa calduta a primei iubiri ii spalase frumos, in timp ce apa rece a dezamagirilor treptate ii cam decolorase. Prima petrecere in universitate ii rupsese grav, ii desirase in episodul dureros al abuzului fizic caruia ii cazuse victima din intamplare. Pe urma, ani buni durerea inca resimtita o impiedicase sa ii mai imbrace. Intr-o zi si-i trasese pe ea si ii taiase intentionat transformandu-i in pantaloni scurti. Invatase ca orice lucru rau, privit printr-o lentila murdara, va arata si mai rau! 

Jacheta de piele era agatata intr-un cui. Probabil ca era cea mai bine pastrata parte din viata ei. Cand intrase in adolescenta isi jupuise cu greu si foarte atent piele copilariei ei si o agatase acolo. Cateodata si-o mai lua pe ea cand iesea sa alerge prin lanurile de grau cu maci sau cand facea baloane de sapun razand ghidus. Dar de cele mai multe ori ramanea atarnata in acel loc…un articol de imbracaminte vintage, pretios, aproape ca o opera de arta.

Ciorapii fini stateau asezati pe sarma…cand era mica mama ii daduse o pereche noua de ciorapi albi trei sferturi pe care ii murdarise cazand pe iarba. Plansese toata ziua din cauza aceasta, dar mama ei venise si in locul unde era pata de iarba ii desenase cu o carioca, un fluturas. „Picioarele noastre sunt ca aripile fluturilor – zborul fiecaruia este o destinatie speciala.” Mama care inainte sa inchida ochii si-a dorit o pereche de ciorapi fini de matase, cum se purta odinioara…

Ciorapii ei stateau acum atarnati pe sarma pentru a-i aminti de echilibrul pe care il cauta zilnic.

Intr-un final ridica privirea si in loc de lacrimi, zambi. Un zambet larg este cel mai frumos accesoriu pe care il poate purta cineva. Un zambet curat, gratuit, din toata inima. Isi lua hainele lasate jos, le mangaie cu drag, aproape ca pe un copil si le baga la masina de spalat…si aceasta tot din gama Bosch. Dintr-o gama de oferte extrem de tentante, alesese acum ceva timp o masina de spalat si un fier de calcat de pe marketonline.ro.

Hainele ei bine spalate o ajutau sa se curete de toate prejudecatile si evenimentele nefaste din viata ei. Toate trec! Iar ce nu trece inseamna ca trebuie sa fie acolo pentru a-ti aminti de o lectie.

Pe urma, hainele ei calcate ii netezeau gandurile, grijile, emotiile, frustrarile. „Materialul” din care am fost plamaditi este rezistent „mototolirilor” vietii. Hainele noastre, insa, nu! 

Imbracandu-se cu hainele potrivite, imbracandu-se in insasi natura ei, Irène nu avea cum sa nu straluceasca. Fiind ea insasi se redescoperea in fiecare zi!

Image

Articol scris pentru Superblog 2013

Anunțuri