Oamenii…prin vizorul unei felii de cascaval

Undeva prin 2006 mi-am tras un scaun aproape de „usa”, m-am urcat pe el ca sa ajung la vizor si am inceput sa privesc lumea printr-o felie de cascaval. Din doua motive – pentru ca dintotdeauna am fost fan branza. Si pentru ca lumea vazuta astfel este rotunda. Este perfecta. Este vesela. Este aromata.

Mai intai a fost un gest de curiozitate, aproape ca o ocheada. De frica, prima oara m-am dezechilibrat de pe scaun si am cazut. Dar nu-i nimic, mi-am zis – cazaturile sunt date ca sa ai si o alta perspectiva a lucrurilor, aceea de jos. 

A doua zi, m-am urcat pe scaun si am privit cateva minute. La inceput nu vedeam nimic. Pe urma ochii mi s-au obisnuit cu lumina si intrezaream oamenii. Aceiasi oameni care in afara feliei mele de cascaval ar fi trecut nepasatori pe langa mine, m-ar fi judecat sau le-ar fi fost mila, acum imi zambeau. Imi intindeau mana si ma chemau catre ei. Asa este intotdeauna – pana sa ajungi sa vezi lucrurile frumoase, mai intai trebuie sa ai rabdare. Sa te asezi si sa astepti putin. Binele nu este intotdeauna usor vizibil.

Cu timpul a devenit deja un ritual. Nu puteam sa stau o zi fara sa ma urc pe acel scaun sa privesc. Devenise doza mea de bucurie zilnica. Era ca un drog. Luam ceea ce mi se dadea si eram fericita. Dar fericirea mea nu era deplina. In timp, a lua nu a mai fost de ajuns. Am simtit nevoia sa si ofer. Orice fapta buna, daca nu se intoarce, inseamna ca a fost degeaba.

O data cand am vrut sa ma ridic pe scaun, acesta s-a rupt. Un timp am plans, gandindu-ma ca astfel nu voi mai putea privi prin felia mea de cascaval. Pana cand intr-o dimineata mi-am sters ochii de lacrimi, am pus niste carti pe jos si m-am ridicat pe varfuri. Vedeam din nou in Lumea de Cascaval. Cand ti se inchide o usa, se deschide un geam in alta parte. .

Cu timpul am crescut. Iar Oamenii mei de branza nu au mai fost doar o nevoie, ci au devenit un hobby, o pasiune. Unele persoane au ca pasiuni cartile, altii gatitul, arhitectura, cantatul sau scrisul. Pasiunea mea sunt oamenii. Oamenii buni, oamenii mai putin buni, cei care judeca si cei care iti intind o mana, cei care zambesc si cei care lovesc fara mila, cei care alearga tot timpul si cei care se opresc cateodata sa admire un rasarit. Oamenii in toata complexitatea lor, cu toata natura lor schimbatoare…ma fascineaza. Sunt o sursa inepuizabila de lectii de viata, de momente fericite, de povesti.

Oameni care au invins cancerul m-au motivat si pe mine sa lupt cu propria boala. Aceia se vad prin vizorul meu ca oamenii Delaco Cascaval Masdaam. Pentru ca sunt destul de puternici incat sa te ajute sa lupti cu morile de vant. Cand toti iti spun ca nu ai nici o sansa sa traiesti, cascavalul meu special imi da incredere ca se poate.

Oameni care au cedat si pe care i-am pierdut m-au motivat sa ii iubesc. Neconditionat si uneori chiar impotriva lor. Ei sunt Delaco miez de lapte. Pentru ca nu au avut forta necesara sa indure…si pentru ca nici macar nu ii poti condamna pentru asta. Poti doar sa te bucuri de ei atat cat inca sunt.

Oamenii rai ma motiveaza in fiecare zi – sa fiu mai buna. Sa nu fiu ca ei. Pe ei mi-a fost cel mai greu sa ii vad in lumea mea perfecta de branza. Dar isi au rostul lor. Ei sunt ca Delaco Emmentaler. Au multe gauri, multe ganduri negre care ii macina. Poate sunt chiar suferinte care ii fac sa fie asa. O data ce ajungi sa ii cunosti, ii poti transforma in ceva bun. Cum ar fi…clatite cu Emmentaler la cuptor. 🙂

Oamenii mei fragili care si-au pierdut speranta sunt Delaco Aperifrais. Ei ma fac sa visez, ma fac sa imi aduc aminte mereu ca atunci cand am fost foarte jos am avut un Grana Padano care m-a ridicat la loc. Asa ca acum este randul meu sa fiu Delaco-ul lor.

Povestea pasiunii mele poate continua. Asa se intampla cand esti fan – ai vorbi zile intregi despre ceea ce te face sa vibrezi. Iar eu sunt fan branza. Si fan oameni. Oameni-de-branza.

Poate filmuletul de mai jos este mai graitor decat cuvintele mele.

Another free photo slideshow by Smilebox

Articol scris pentru Superblog 2013