Astăzi am să profit de noua probă lansată în cadrul Superblog 2015 şi sponsorizată de Colop România pentru a vă vorbi puţin despre mine. Şi înainte de aceasta, am să va rog să păstraţi fiecare în minte un număr: 21.

În urmă cu câţiva ani, un doctor a avut ideea de a cântări corpul unui om cu câteva minute înainte şi după moarte. Diferenţa dintre cele două greutăţi a fost de exact 21 de grame. Concluzia a fost că aceasta este de fapt greutatea sufletului nostru. Avem cu fix 21 de grame de suflet mai puţin după.

Desigur, concluzia cercetătorului a fost destul de amplu discutată şi controversată, rămânând la hotărârea fiecăruia dintre noi dacă să credem sau nu în experimentul cu pricina.

În ziua în care am aflat că viaţa mea are toate şansele să urmeze alt drum decât cel pământesc m-am aşezat la masă şi am plâns. Inconştient, cu pixul scriam acest număr – 21 pe o hârtie. Abia după ce impactul veştilor a trecut am observat cu adevărat ce scrisesem şi am început să mă gândesc. La 21 de oameni care au adăugat câte un gram la sufletul meu pentru ca acum să fie gata să plece mai departe. Şi 21 de lucruri pe care le-am învăţat de la ei astfel încât să pot da drumul.

Mi-am amintit de mama care m-a învăţat să merg cu capul sus mereu.

De tata care m-a învăţat să îmi urmez visul orice-ar fi.

De o prietenă care mi-a arătat că un zâmbet poate cuceri un om.

De un orfan care m-a iubit fără să-i fiu părinte, necondiţionat.

De prima iubire, care m-a învăţat să iubesc apusurile de soare.

De un iubit care m-a obligat să învăţ să uit şi să iert.

De bunica mea care m-a învăţat să închin pâinea înainte de a o coace.

Şi de bunicul meu care m-a învăţat prima oară tabla înmulţirii cu boabe de porumb.

De o colegă de liceu care mi-a arătat că există viaţă dincolo de cărţi.

Şi de un necunoscut care îşi iubea soţia dincolo de moarte oferindu-i concerte în fiecare zi.

De un om special care m-a învăţat că sufletul poate să vibreze la auzul vocii celui pe care îl iubeşti, sau de un prieten care mi-a demonstrat cât de mult pot să suport.

De doctorul care a dat „verdictul” şi de o mâna cu degete frumoase care mi-a şters lacrimi.

De soţul meu care m-a învăţat că fiecare om are o parte puternică şi o parte pe care trebuie să o ţinem pentru noi;

De omul care mi-a citit primele rânduri şi pe urmă m-a îmbrăţişat plin de speranţă.

O femeie care m-a sfătuit cum să mă îmbrac astfel încât să mă simt femeie;

De „Micul prinţ” de Antoine de Saint Exupery chiar dacă nu este real şi de învăţătoarea care mi-a deschis drumul către minunatele mele cărţi.

Tot nu îmi dădea 21. Numărăm şi renumăram şi tot 20 dădea. Atunci mi-am dat seama că gramul acela care lipsea era menit să mă ţină aici. Să îmi spună că totul încă nu s-a terminat şi că trebuie să lupt pentru a-l dobândi. Gramul lipsă este fiica mea care a venit pe lume anul trecut.

IMAG0554

Ea este motivul pentru care nu uit niciodată ce zi e azi. Este cea care mi-a dăruit ştampila momentului, o datieră specială care mă ajută să îmi amintesc zi de zi cât de norocoasă sunt că sunt aici, că suntem împreună, că este lângă mine. M-a transformat pe mine însămi într-o ştampila a momentului, o ştampilă care se bucură de fiecare zi pe care o are, de fiecare zâmbet ştirb al ei, de fiecare îmbrăţişare stângace şi de fiecare pas. De fiecare răsărit şi apus de soare, de fiecare om pe care îl întâlneşte. Pentru că fiecare este special în felul lui. Pentru că fiecare moment din zi este momentul perfect, momentul în care trebuie să fii acolo, în viaţă ta pe care încă o ai.

Fiica mea m-a transformat într-o ştampila a momentului care are grijă să îşi imprime bunătatea, candoarea, învăţăturile, iubirea asupra tuturor celor din jur. O datiera deosebită. Fără dată de expirare. Aproape că acelea de la Colop.

stampila momentului_colop_superblog

Anunțuri